ION COSTAŞ: ARE OARE NEVOIE MOLDOVA DE ARMATĂ

ARE OARE NEVOIE MOLDOVA DE ARMATĂ

După conflictele care au loc de fiecare dată la alegerile locale din localităţile rurale din stânga Nistrului, aflate sub jurisdicţia Republicii Moldova, sunt nevoit adesea să răspund la întrebarea: nu ar trebui oare să întărim armata moldovenească? Este o întrebare serioasă şi aş vrea să răspund la ea cu argumente.

Istoria se repetă. După evenimentele din 1991-1992, se întreprind noi tentative de provocare a unor conflicte. Cineva vrea să compromită din nou Moldova şi pe cetăţenii săi, vrea sa demonstreze că noi nu suntem apţi să edificam o democraţie veritabilă în Moldova şi că anume Chişinăul duce la agravarea conflictului prin noi provocări.

De aceasta sunt interesate în primul rând forţele separatiste din Transnistria, unele structuri din Ucraina şi, bineînţeles, din Federaţia Rusă. Tentativele de instigare a unor agresiuni se manifestă prin blocarea şcolilor cu predare în limba romana din regiunea transnistreana, prin expulzarea Comisariatului de poliţie din Tighina, aflat în subordineaMAIal R. Moldova, prin crearea unor condiţii inumane deţinuţilor din închisorile transnistrene. Structurile ruseşti care sprijină separatismul transnistrean veghează neîncetat ca, în aceasta zonă, situaţia să fie cât mai tensionată. Cu cât mai rău e aici, cu atât mai confortabil se simt politicienii care sprijină politica imperiala a Rusiei. De ce acum? Pentru că Rusia se opune cursului european, declarat de R. Moldova. Rusiei nu–i convin relaţiile favorabile ale Ucrainei şi României cu R. Moldova, dar nici intenţiile tot mai clare ale structurilor internaţionale, decise să pună punct conflictului transnistrean. Evenimentele din anii 1991-1992 se repetă, dar deja la un alt nivel calitativ. Declar tranşant: astăzi, nu sunt posibile nici un fel de acţiuni militare şi aceasta este, probabil, principala concluzie pe care am tras-o, din fericire, din trecut.

Apoi, războiul din 1990-1992 nu a fost dezlănţuit de Chişinău, cum susţin în permanenţă într-un glas, deja de 20 de ani, Tiraspolul şi Moscova. În plus, s-a schimbat şi gândirea oamenilor: nu cred că s–ar găsi mulţi oameni care astăzi ar accepta să–şi sacrifice viaţa pentru viitorul acestui stat. Pentru că cei care au murit la război, cei care au fost schingiuiţi, femeile rămase văduve, copiii rămaşi orfani sunt daţi uitării de Chişinăul oficial. Combatanţii care au luptat la război sunt marginalizaţi, sunt daţi uitării, sunt blamaţi şi ponegriţi.

Mulţi ofiţeri, buni meseriaşi şi buni patrioţi, au fost disponibilizaţi din Armata Naţională pe când Ministrul Apărării era condus de „domnii” Creangă, Pasat, Pleşca! Pe de altă parte, în prezent, nu avem o armată eficientă, modernă, bine dotată şi corespunzător instruită care, în cazul izbucnirii unui război, ar putea opune rezistenţă forţelor pro–imperiale care apără Transnistria.

În Armata noastră Naţionala sunt înrolate, potrivit datelor pe care le deţin, circa 5800 de persoane. Normele internaţionale prevăd că armata unui stat trebuie constituită din 1–2% din numărul total al cetăţenilor ţării respective. Doar un stat puternic din punct de vedere economic îşi poate permite să întreţină o armată eficientă. Noi trăim într-un stat sărac… Atunci când a luat naştere Armata Naţională, Parlamentul stabilise componenţa acesteia în mărime de 30–35 de mii de persoane. Mă refer aici doar la forţele militare, nu şi la cele poliţieneşti. Atunci, însă, nu aveam suficiente cadre ofiţereşti bine pregătite, corpul ofiţeresc era insuficient din punct de vedere numeric (mulţi ofiţeri moldoveni îşi continuau serviciul în Rusia, în alte state dinCSI) , format din prea puţine cadre naţionale. Cu toate acestea, am reuşit să constituim o armată de 25–30 de mii de persoane. Treptat, însă, începând de la generalul Creangă, toţi miniştrii apărării au contribuit la reducerea efectivului Armatei Naţionale. În plus, în fiecare an era redus bugetul acesteia, ceea ce reducerea eficienţa şi capacitatea de luptă a armatei.

În primul rând, pentru că e foarte greu de întreţinut o armată care “produce” doar siguranţă statului naţional. În ţările dezvoltate, pentru întreţinerea armatei, se alocă până la 4% din PIB. Noi abia de reuşim să obţinem de la stat 115–120 milioane de lei pe an pentru întreţinerea acestei importante structuri. De exemplu, Georgia, care au un număr de cetăţeni relativ comparabil cu noi, are o armată de circa 35 mii de persoane, pentru care se cheltuiesc 5-7% din PIB. În anul trecut, americanii au alocat pentru pregătirea armatei georgiene câteva tranşe importante de dolari, circa 100 de milioane, delegând şi instructori. Apare întrebarea: decât să avem o armată ineficientă, prost pregătită, puţin numeroasă, nu ar fi mai bine ca aceste fonduri, alocate pentru întreţinerea unei astfel de structuri, sa fie direcţionate în sănătate sau in sfera sociala? Însă noi nu putem călca peste nişte principii fundamentale ale statalităţii.

Statul se bazează pe nişte instituţii precum sunt armata, şcoala şi biserica.  Nu noi am iniţiat aceste reguli. Ele vin din tradiţiile istorice. Armata este o structură obligatorie într-un stat, menirea ei fiind apărarea integrităţii statului.

Uneori, sunt întrebat: de ce armata noastră nu beneficiază de un sprijin similar din partea Occidentului? Răspund. Moldova nu prezintă, din punct de vedere strategic şi politic, interesul pe care–l prezintă, să zicem, Georgia, stat cu ieşire la Marea Neagră, un teritoriu important pentru transportarea ţiţeiului din Marea Caspică. Deci, şi din aceste motive, americanii şi britanicii sunt interesaţi ca în Georgia să fie stabilitate. Georgia constituie o parte componentă a intereselor anglo-americane în zona respectivă, pe când noi nu prezentăm acelaşi interes strategic. Dar iată Rusia are interese geopolitice în Balcani şi noi vedem acest lucru în asistenţa pe care o acordă Transnistriei, menţinând fără nici un drept trupe pe teritoriul unui stat suveran. Deşi staţionează fără acceptul RM, aceste trupe ruseşti nu doresc nicidecum să plece să apere statul rus, integritatea sa teritorială, pământurile sale. De jure, la toate forumurile internaţionale, Rusia recunoaşte integritatea teritorială şi indivizibilitatea Republicii Moldova, dar de facto finanţează deschis şi sprijină pe toate căile regimul criminal de la Tiraspol. Separatismul există datorită puterii Rusiei, structurilor sale de forţă şi celor mediatice.

Se aud tot mai multe voci despre identificarea, în timpul cel mai apropiat, a unor soluţii eficiente pentru diferendul transnistrean. Care ar putea fi aceste soluţii? În opinia mea, o soluţie raţională ar fi schimbul de teritorii, pe cale amiabilă, între R. Moldova şi Ucraina, astfel încât Transnistria, mult râvnită şi mult susţinută de fosta conducere a Ucrainei, să treacă în subordinea Kievului, frontiera să fie pe Nistru, iar sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei, care niciodată nu au aparţinut Ucrainei, să revină acasă. Aceasta ar fi soluţia firească, corectă din punct de vedere istoric. Deşi în lume se mai practică schimburi de populaţie şi de teritorii, nu cred că la noi s-ar putea întâmpla acest lucru. Deoarece sudul Basarabiei înseamnă şi gurile Dunării, care sunt o poziţie strategică pentru Ucraina, dar şi pentru întreaga Europă, motiv din care nu cred că vecinul nostru le-ar ceda. O soluţie mai apropiată de realitate ar fi cea care s-ar putea întâmpla în urma eforturilor depuse de UE şi SUA, care ar influenţa.  Kievul şi Chişinăul să facă ordine la frontiera dintre R. Moldova şi Ucraina. Atunci Transnistria, ar putea să înceteze a mai fi o gaură neagră. Se pare, însă, că, în prezent, structurile internaţionale nu-şi permit sa contracareze interesele Rusiei din aceasta zonă, or,Rusia a declarat tranşant că nu va pleca de acolo, nu-şi va retrage nici armamentul, nici ostaşii şi că va continua să susţină Transnistria. Rusia nu vrea să cedeze acest cap de pod din zona balcanică.

În aceste circumstanţe, e destul de greu să identifici soluţii eficiente. Problema transnistreană poate fi soluţionată doar cu implicarea UE, a SUA şi a Rusiei, cu prezenţa obligatorie a Ucrainei.

Deşi nu putem soluţiona problema transnistreană, noi putem să-i ajutăm pe veteranii războiului de la Nistru. Aceasta este datoria sfântă a statului şi a întregii societăţi moldoveneşti. Cei care au luptat în Afganistan, chemaţi sub arme de URSS, au altfel de respect, alte onoruri, alte privilegii. Combatanţii se confruntă şi în continuare cu multe nedreptăţi. Puterea încearcă să–i folosească, cu diferite prilejuri, amintindu-şi de ei doar în campaniile electorale, cu scopul de a atrage voturi, iar apoi uită iarăşi de ei până la următoarele alegeri.

Sper să vină şi alte timpuri, când oamenii care, în 1992, s–au sacrificat pentru independenţa şi suveranitatea statului, vor fi apreciaţi pe dreptate, iar puterea va da aprecierea cuvenită evenimentelor din acei ani. Cred că a sosit timpul să se spună adevărul despre războiul de la Nistru, care rămâne pentru noi un război necunoscut. Am auzit şi eu astfel de vorbe, precum că războiul a fost pierdut din cauza trădării, dar consider neîntemeiate aceste afirmaţii. Noi nici nu am fi putut câştiga acel război declanşat şi susţinut de forţele pro-imperiale din Rusia şi din interiorul Republicii Moldova (coloana a cincea). Noi nu aveam forţe reale ca să ieşim învingători în războiul cu armata 14, susţinută de gardiştii, cazacii veniţi din toate colţurile Rusiei  şi de separatiştii din stânga Nistrului. Nici astăzi, R. Moldova nu are nici armată, nici armament pentru a opune rezistenţă invaziei armatei ruse. Nici astăzi, armata noastră nu are nici un tanc, nici armament mai mult sau mai puţin serios pentru apărare, în afară de piese de artilerie, armament uşor şi câteva zeci de blindate vechi de când lumea.

În anul 1992, au apărut multe probleme din cauza lipsei de coordonare. Reamintesc că în Bender au intrat, în principal, forţeleMAIla ordinul „comandantului de oşti” de atunci, Constantin Antoci, ministru de interne, care a obţinut de la preşedintele Mircea Snegur, pentru succese îndoielnice în operaţia de apărare a Tighinei, două grade de general la rând în opt luni. Astfel de minuni erau o raritate chiar şi în timpul celui de-al doilea război mondial. În 1992, Ministerul de Interne a fost susţinut, la solicitarea lui Antoci şi în baza ordinului verbal dat de Mircea Snegur, comandantul suprem al Armatei Naţionale, care abia se crea. Ministerul Apărării coordona acţiunile la Coşniţa şi Cocieri.

Uneori dădeam ordine de retragere, de pildă, când separatiştii se ascundeau în spatele oamenilor paşnici. În mod mişeleşte, soldaţi din armata 14, cazaci, gardişti înarmaţi se ascundeau prin curţile şi prin casele oamenilor. Cum sa ordoni asedierea localităţii? Asta ar fi însemnat atacuri asupra cetăţenilor paşnici, oameni nevinovaţi care sunt şi cetăţeni ai acestei ţări.  Asta se aştepta de la noi, pentru a amplifica conflictul. În acest fel vroiau să le demonstreze oamenilor că R. Moldova este duşmanul şi instigatorul războiului.

Orice război are regulile sale, dar acesta s-a purtat fără reguli. Au suferit oameni inocenţi, a fost multă cruzime, pe care apoi propaganda rusească şi cea transnistreană ne-a atribuit-o nouă. Pentru orice manifestare de susţinere a integrităţii R. Moldova, oameni nevinovaţi erau ucişi, violaţi, aruncaţi în fântâni sau în Nistru. Pe fundalul acestei terori, mass-media ruseasca “demonstra” că moldovenii omoară cetăţeni paşnici. Imagini cu maşini încărcate cu victime erau puse pe post de televiziunea din Rusia, care era principala sursă de informare a cetăţenilor din R.Moldova, evenimentele trucate de televiziunea din Rusia şi, evident, fiind comentate cu ostilitate. În acele camioane, probabil, s-au pierdut mulţi cetăţeni, daţi dispăruţi ulterior. Dar chiar atunci, alte mass-media tot din Rusia relatau adevărul despre asasinatele comise de cazaci şi de gardiştii lui Kostenko.

A fost un moment când puterea a decis că arestarea liderilor separatismului va opri dezintegrarea ţării. Eu personal, ca ministru de interne, am insistat asupra acestei decizii. În consecinţă, printr-o decizie a Parlamentului, forţele de interne au fost obligate sa–i aresteze pe toţi liderii separatişti: Pologov, Kendighelean, Leontiev, Finaghin si, desigur, pe Smirnov. Erau vreo 18 inşi. Într-o noapte, i-am reţinut pe mai mulţi dintre aceştia, cu excepţia lui Smirnov şi Iakovlev, care fugiseră. Cum au reuşit să fugă? Cred că reprezentanţii conducerii de vârf aMAI, inclusiv Mişin, i-au informat pe capii separatiştilor despre planurile noastre. Aceasta era echipa lui Voronin, viitorul nucleu al PCRM. Aceşti oameni au continuat să „slujească” Uniunea Sovietică, ce nu mai exista, de facto.

Va dau un singur exemplu. Când am venit laMAI, în conducerea instituţiei am depistat 26 de persoane care primeau salarii de la Ministerul Securităţii. Atunci i–am spus ministrului securităţii de atunci, Anatol Plugaru, să-şi ia „flăcăii” săi  imediat  la SIS. I–am dat o singură zi, spunându-i că, în caz contrar, ii voi închide. Am creat o structură specială, de securitate proprie a personalului, în cadrulMAI. Să nu uităm că, pe atunci, peste tot, şi în şcoli, şi în biblioteci, funcţionau aceleaşi reguli. Unul din cinci era KGB-ist. Proporţiile acţiunilor KGB-iste s-au schimbat, tradiţiile – ba Smirnov a fost reţinut la Kiev, în hotelul CC alPCU, unde era păzit cu stricteţe de către colaboratori ai KGB-ului ucrainean. În acea zi, Smirnov urma să se întâlnească cu preşedintele Ucrainei, Leonid Kravciuk, dar întrevederea nu a avut loc. separatistul numărul unu a fost arestat în baza unui plan operativ elaborat din timp, la întocmirea căruia au participat doar trei ofiţeri de laMAI. Smirnov a fost adus la Chişinău şi închis într-un subsol alMAI. Atunci i-am sugerat lui Postovan, care era procuror general, şi lui Berlinschi, care pe atunci era preşedinte al Comisiei parlamentare pentru ordine publică, să-l pună sub acuzare pentru tentativă de lovitură de stat. Nu a fost să fie. În scurt timp, de la Moscova, a venit o echipă numeroasa, în frunte cu Medvedev, preşedintele Comisiei parlamentare pentru relaţii interetnice, care a exercitat presiuni nebune asupra lui Snegur, Muravschi şi Moşanu. După aceasta, Smirnov a fost eliberat, fiind obligat să semneze un angajament de nepărăsire a localităţii unde este domiciliat şi să promită că nu se va mai ocupa de politică. Eu nici nu am fost informat despre aceasta, deşi eram membru al Consiliului Suprem de Securitate al Republicii Moldova.

Daca ar fi fost judecat, ar fi fost o lecţie şi pentru ceilalţi. Cred că foarte mulţi ar fi rămas pe gânduri, conştientizând că Republica Moldova este capabilă să-şi apere statalitatea şi integritatea teritorială. Cred că conflictul ar fi luat o altă turnura.

Războiul s-a terminat, dar armata nu a devenit mai puternică. În anul 1997, în condiţii netransparente, a fost efectuată tranzacţia cu avioanele de vânătoareMIG-29. dar chiar şi până la acea dată, cu contribuţia fostului ministru al apărării, Creangă, fuseseră vândute cinci avioaneMIG-29 în Yemen. În urma acestei afaceri, el şi adjuncţii săi I. Nanii şi P. Puiu au obţinut comisioane foarte grase. De ce a fost arestat anume Pasat?  Este limpede că au fost motive electorale. S-ar putea ca, pe această cale, să fi fost “căutate” cele cinci voturi de care mai aveau nevoie comuniştii pentru a-şi alege preşedintele.

Acum, separatiştii se simt confortabil, deşi la Procuratura RM se păstrează numeroase probe ale acţiunilor criminale şi teroriste, comise de clica lui Smirnov. În comparaţie cu Republica Moldova, Rusia este o supraputere şi noi nu putem soluţiona de sine stătător aceste probleme, de aceea, ar trebui să apelăm la structurile internaţionale. Altă cale nu există.

Din păcate, puterea a uitat că şi-a trimis cetăţenii la război. Am în vedere membrii grupului Ilascu. Soţiei lui Andrei Ivantoc, Eudochia Ivantoc i s-a interzis să-l viziteze, gest ce ar putea fi calificat drept o răzbunare pentru faptul că a candidat în recentul scrutin parlamentar.

Andrei şi colegii săi au suferit cel mai mult pentru cauza acestui stat. Ei au fost trimişi la război de Ministerul Securităţii, ei şi-au sacrificat viaţa pentru R. Moldova.

Anatol Plugaru, ministrul securităţii de atunci, pur şi simplu a uitat de aceşti oameni. Dar el era obligat, cum s-ar spune, să sfarme munţi pentru libertatea lor. Din păcate, acest grup a plătit foarte scump pentru dragostea de patrie. Când a fost semnat la Moscova acel armistiţiu de către Elţin şi Snegur, când a fost făcut un schimb de prizonieri de război, toţi conducătorii statului nostru au uitat, la acel moment, că în lagărele transnistrene mai sunt închişi nişte patrioţi… Poate că acum a sosit timpul să fie corectate nişte greşeli mai vechi?

Ion COSTAŞ, general de divizie, ex–ministru de Interne şi al Apărării

Sursa: ioncostas.md

Anunțuri

Despre satexceptional

istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, autor şi editor al multor culegeri de documente de arhivă, peste 400 articole ştiinţifice publicate în multe reviste prestigioase, cum sunt " Historia", "Magazin istoric",Analele Ştiinţifice al USM, Artemis, Literatura şi Arta etc. deţine 7 portaluri în Internet, principalul şi prestigiosul fiind Secretele istoriei cu Alexandru moraru (www.mazarini.wordpress.com)
Acest articol a fost publicat în ARTICOLE ŞI SCHIŢE, INFORMAŢII INTERESANTE DIN ŢARĂ ŞI LUME. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s