GICĂ MANOLE DESPRE MOARTEA UNUI CĂRTURAR: GHEORGHE BUZATU (1939-2013)

Gheorghe-Buzatu-doliu3Vestea morţii istoricului Gheorghe Buzatu a întristat pe toată lumea de bună credinţă. Venită pe neaşteptate, cu câteva zile înainte de a împlini vârsta de 74 de ani, moartea Cărturarului reprezintă o imensă pierdere pentru ştiinţa istorică românească.

„A fost un om nemaipomenit”, îmi zice la telefon, cu o tristeţe nereprimată, un alt mare istoric, Ion Bulei. „Doamne, ce păcat că a murit un asemenea Cărturar”, îşi manifestă tristeţea învăţătorul Corneliu Drescanu din Ibăneşti. De decenii bune, Gheorghe Buzatu reprezintă pentru noi un reper moral-ştiinţific autentic, fapt dovedit de imensa sa operă, operă dedicată slujirii Adevărului, Dreptăţii şi Intereselor poporului român. Istoricul Gheorghe Buzatu lasă în urmă o operă monumentală: zeci de volume de documente, zeci de volume de studii, monografii, eseuri etc., cu privire la istoria românilor în secolul al XX-lea. Locul central al operei domniei sale îl ocupă volumele dedicate epocii mareşalului Ion Antonescu, participării României la al Doilea Război Mondial, petrolului românesc şi rostul acestuia în istorie, fenomenului legionar, liderului acestuia, Corneliu Zelea Codreanu etc.

Dintre sutele de titluri ale istoricului Gheorghe Buzatu menţionăm câteva şi care vor rămâne repere ştiinţifice fundamentale: România şi Marile Puteri: 1939-1947, Din istoria secretă a celui de-Al Doilea Război Mondial (îndeosebi volumul I O istorie a petrolului românesc (cu o ediţie în limba engleză – n. a.),) ce au adus Cărturarului respectul şi admiraţia contemporanilor.

Într-o lume (a noastră, desigur) viciată profund la nivel de discurs public de fariseism, impostură, compromisuri grave, cedări impardonabile, slugărnicie abjectă, laşitate cotidiană, Cărturarul Gheorghe Buzatu, în credinţa lui Nicolae Iorga, a avut convingerea până la urmă că un istoric adevărat nu poate sluji Neamul Său decât prin scrierea Adevărului istoric. În cele patru întâlniri avute cu Gheorghe Buzatu între 2007 şi 2011, de fiecare dată îmi zicea: „Domnule profesor, istoria, problemele ei, controversele ei, este doar problema istoricului. Mai ales şi mai cu seamă, istoria recentă a României. Judecarea istoriei recente, interpretarea ei, nu-i treaba Justiţiei, cu atât mai puţin a Guvernului şi Parlamentului. Doar istoricul are dreptul, libertatea, obligaţia ca, în baza documentelor rămase, să scrie/spună adevărul. Nu prin legi restrictive şi Ordonanţe de Urgenţă limitative poate fi aflat adevărul istoric. Demnitatea unui popor nu se negociază, cu atât mai puţin Istoria sa.”

Ultimii ani de viaţă, Gheorghe Buzatu i-a trăit într-o mare tristeţe, o tristeţe pe care doar cei foarte apropiaţi şi avizaţi i-au simţit-o. Suporta greu ideea că istoria noastră recentă a încăput pe mâna unor politruci de sorginte neostalinistă şi neonazistă. De-abia îşi putea reprima mânia şi revolta faţă de cei care, ca urmare a unor presiuni externe, au reuşit, cel puţin la nivel de discurs oficial, să pună botniţă, căpăstru istoricilor. În ultimii ani, Cărturarul Gheorghe Buzatu a avut puţine bucurii. Ducea o viaţă austeră, discretă. Muncea enorm, neobosit până la epuizare, după cum mi-a mărturisit recent unul dintre apropiaţii săi, istoricul Vasile Diacon. Iar tristeţea Cărturarului izvora, o cred cu toată convingerea, din boicotul aproape general de care s-a „bucurat”, la nivel oficial, din plin: cărţile domniei sale dispăreau misterios din librării de cum apăreau, prezenţe rarisime în mass-media audio-vizuală, aplicarea etichetei infame de politician de extremă dreaptă omului cel mai puţin extremist pe care l-am cunoscut, austeritate material-financiară etc.

Desigur, în oricare stat din lume, un om de ştiinţă de talia istoricului Gheorghe Buzatu ar fi fost, de decenii, membru al Academiei. Ei bine, moartea cu totul neaşteptată şi atât de nedreaptă (dar care moarte este dreaptă?) nu l-a găsit pe marele istoric Gheorghe Buzatu printre membrii Academiei Române. Astfel, la moartea lui Gheorghe Buzatu, Academia Română n-a arborat drapelul în bernă, nici nu şi-a adunat „nemuritorii” spre a-l omagia, după cum ar fi meritat, pe Cărturar şi opera sa. Căci, nu-i aşa, n-ar fi fost „corect” din punct de vedere politic, n-ar fi dat bine în faţa acelora care au avut şi au obrăznicia să ne spună nouă, la noi acasă, cum să vorbim, cum şi ce să scriem despre trecutul recent al României. La fel, nici vreo Universitate românească nu s-a simţit obligată să onoreze memoria marelui dispărut, să aducă omagiile cuvenite unui bărbat care a trudit din greu timp de peste cinci decenii slujind cu tenacitate Naţiunea română. Aduc omagii însă, şi fac trimitere aici la Academie şi Universităţi, acordând titluri de doctori honoris causa, din slugărnicie, obedienţă, evident, unor iluştri anonimi, indivizi şterşi şi nuli din punct de vedere ştiinţific.

Prof. dr. Gică Manole
Foto – Cristina Nichituş Roncea

Sursa: art-emis.ro

Anunțuri

Despre satexceptional

istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, autor şi editor al multor culegeri de documente de arhivă, peste 400 articole ştiinţifice publicate în multe reviste prestigioase, cum sunt " Historia", "Magazin istoric",Analele Ştiinţifice al USM, Artemis, Literatura şi Arta etc. deţine 7 portaluri în Internet, principalul şi prestigiosul fiind Secretele istoriei cu Alexandru moraru (www.mazarini.wordpress.com)
Acest articol a fost publicat în AŞA CUM ESTE:, ISTORIA NOASTRĂ, ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s