ÎN MEMORIA TATĂLUI MEU VALERIU ION MORARU (3-4)

   ÎN MEMORIA TATĂLUI MEU VALERIU ION MORARU (3-4)

VALERIU ION MORARU ÎN 1955

Bunicul meu, Ion Alexandru Moraru, despre care am scris în cele două părţi al acestui documentar de familie, până la a doua căsătorie (cu bunica mea, Parascovia) a avut altă familie, soţia se numea Dina, tot învăţătoare, născută la fel ca şi bunicul în satul Capaclia, Judeţul Cahul. După finisarea studiilor ei au fost trimişi la lucru în Şcoala primară din satul Ustia, plasa Criuleni, judeţul Orhei, bunicul fiind numit director al acestei instituţii modeste. Aici, la Ustia în 1915 s-a născut unicul lor copil, pe care l-au numit Alexandru, nume pe care ulteriot l-am primit şi eu de la tata în amintirea unchiului şi tizului meu. După câţiva ani, măcinată de o boală necruţătoare, soţia bunicului meu, doamna Dina se stinge din viaţă. După  câţiva ani, bunicul se căsătoreşte cu domnişoara Parascovia Tatarovici, fiica lui Teodor Anton Tatarovici, diaconul Bisericii din satul Jevreni, judeţul Orhei, cel care a deschis la sfârşitul secolului XIX prima şcoală în satul Jevreni, judeţul Orhei. De fapt este vorba de o familie de feţe bisericeşti, fiindcă străbunicul meu (de pe bunica Parascovia), adică bunicul bunicăi a fost preot mulţi ani la Biserica din Goianul Vechi, în curtea cărei (bisericii) a fost şi înmormântat.

Familia lui Ion Alexandru Moraru (Alexandru Ion Moraru- al doilea din stânga)

Cu noua sa familie, bunicul a avut trei copii: Valeriu, din 1925 (tatăl meu), Maria din 1927 şi Nicolae din 1930 născut.

1938 Chisinau Valeriu-Maria Moraru cu Ion Tatarovici 001

O fotografie din 1938 făcută în Chişinău (de la stânga la dreapta) îl prezintă pe tatăl meu, Valeriu Ion Moraru, pe atunci elev la Liceul pentru băieţi „Aleco Ruso”, din Chişinău alături sora sa (şi mătuşa mea) Maria, elevă la Liceul de fete „ Regina Maria” însoţiţi de Ion Teodor Tatarovici, fratele bunicuţei şi student la facultatea de agronomie a Universităţii din Iaşi cu sediul la Chişinău.

Vreau să ne oprim ceva mai detaliat despre cel care a fost Alexandru Ion Moraru,  fratele mai mare al tatălui meu, absolvent al Şcolii Normale din Chişinău, învăţător, ofiţer al Armatei Române, poet. Aşa s-a  întâmplat, că  soarta  acestui poet necunoscut a fost tragică, de altfel ca la  mulţi alţi oameni de creaţie mai  mult  sau mai  puţin  cunoscuţi. În cazul  concret, de  vină este sistemul  totalitar bolşevic şi oamenii care au fost  servitori  blazonului cu  secera  şi ciocanul. Milioane de oameni au avut de suferit de  la aceste două  scule  încrucişate pe  chipurile militarilor sovietici. Cu aceste însemne diabolice au venit în 1940 şi ne-au „convins”, că patria  noastră  nu e România; cu aceste scule pe  „uşancă” (un fel de căciulă rusească cu urechi)  i-au mânat cu arma  din spate pe băştinaşi până  au umplut  gulagurile  Siberiei cu noi şi alţii ca noi din celelalte zone ocupate: Letonia, Lituania, Estonia, etc.; cu aceste  scule au  curăţat Basarabia (RSSM) de pâine,  organizând  foamea  şi canibalismul din 1947, şi tot aşa mai departe: valorificarea ţelinei,  BAM-ul, războiul  din Afganistan, lichidarea  avariei de la Centrala  atomoelectrică  de la Cernobâl,  războiul ruso-moldovenesc din 1991-1992 etc.

În procesul de studiere a subiectului în Arhiva Naţională a Republicii Moldova au fost depistate un şir întreg de documente noi, care completează esenţial şi chiar modifică  unele  informaţii, în urma cărora apare o ipoteză, care are ca acoperire un document  din fondul arhivistic  „Punctul de triere şi control al NKVD-ului 1944-1947 din RSSM”.

Dar s-o luăm de la bun început. Alexandru Ion Moraru s-a născut în anul 1915 în satul Ustia, Criuleni într-o familie de intelectuali, şi tatăl – Ion Moraru şi mama – Dina Moraru erau  învăţători la şcoala primară din localitate. Alexandru a fost primul şi ultimul copil în această componenţă a familiei. Tatăl său a fost un om cărturar, cunoştea bine, pe lângă română, rusa şi franceza. Era printre puţinii din zonă, care, fiind abonat, primea o sumedenie de ziare şi reviste, a fost câţiva ani şi directorul şcolii nominalizate. Era un bun gospodar şi de părerea lui ţinea cont întregul sat.

Aşezarea geografică a satului Ustia este foarte pitorească, localitatea este situată pe malul a două râuri: Răut şi Nistru. Satul era inundat de verdeaţa pomilor fructiferi, arborilor decorativi şi a viilor. Probabil că, toate acestea i-au servit tânărului Alexandru ca izvor de inspiraţie.

Cu regret, nenorocirile acestui om au început din copilărie când după o boală i-a murit mama. Cine a avut asemenea pierderi, poate să înţeleagă ce înseamnă moartea mamei pentru un copil. Peste 2-3 ani tatăl său Ion Alexandru Moraru s-a căsătorit cu o învăţătoare din satul Jevreni, Criuleni, Parascovia Tatarovici, fiica diaconului de la biserica din localitate Teodor Anton Tatarovici, care la sfârşitul  secolului XIX din banii proprii, în casa proprie a deschis prima şcoală în sat.

Viaţa continuă. După terminarea şcolii primare din satul Ustia, Alexandru Ion Moraru a plecat la studii la Chişinău. După ce a absolvit Şcoala normală din Chişinău este repartizat la lucru în calitate de învăţător în comuna Tabăra judeţul Orhei, iar peste un an revine în satul natal în aceeaşi funcţie.

Între timp familia lui Ion Moraru s-a mărit. În 1925 s-a născut Valeriu, în 1927 – Maria şi în 1930 – Nicolae. Când fraţii mai mici au crescut, Alexandru îi lua cu el la pescuit. Cu atât mai mult că Răutul era la 20 metri de casa părintească, iar Nistru – la vreo patru sute de metri. Tot el i-a învăţat pe toţi să înoate. Era un înotător excelent, admira frumuseţea Nistrului, râul căruia i-a dedicat şi o poezie cu acelaşi titlu şi chiar pseudonimul literar al lui Alexandru Moraru a fost A. Delanistru.

Un exemplu bun pentru Alexandru era tatăl său, care era un om activ în societate: a deschis prima cooperativă, a întemeiat căminul cultural din satul Ustia; s-a implicat şi în viaţa politică cu toată sinceritatea, fiind membru al Partidului Naţional-Ţărănesc din România. Este cazul să menţionez, că era printre puţinii gospodari din zonă care avea un aparat de radio, fiind astfel la curent cu noutăţile lansate pe calea undelor.

În ultimii ani, Ion Alexandru Moraru abandonase pedagogia şi se ocupa mai intensiv de politică şi agricultură, fiind proprietar funciar.

După serviciul militar, Alexandru se întoarce din Vechiul Regat la baştină, unde îşi continuă activitatea pedagogică şi literară. Publică în ajunul celui de-al doilea război mondial poezii în revista „Speranţa”. Referitor la această revistă, „Dicţionarul presei literare româneşti 1790-1990”, autor I. Hangiu, apărut în 1996 la Bucureşti, ne comunică: „Speranţa” – organ al Asociaţiei Corpului Didactic Primar din oraşul şi judeţul Orhei. A apărut la Orhei lunar (1 aprilie 1935 – februarie 1940), sub conducerea unui comitet de redacţie. Revista îşi propune să vină în sprijinul învăţătorilor prin materiale adecvate (articole, cronici, note, poezii, recenzii etc.) / fila 449/. Aceste poezii ne conving că autorul lor era un bun creştin şi un bun român.

Vestea, că în viitorul cel mai apropiat, România va ceda URSS Basarabia l-a găsit pe Alexandru într-o unitate militară de la periferiile oraşului Bucureşti, unde se afla la concentrare. El abandonează unitatea şi agăţat sub un vagon de tren ajunge la Iaşi, apoi, după multe peripeţii, trece Prutul şi vine la baştină. Aici se include din nou în activitatea pedagogică şi de creaţie.

Marele calvar a început odată cu venirea ruşilor la 28 iunie 1940. Valorile sunt înlocuite cu nonvalori, într-un cuvânt „cto bâl nichem – tot stal vsem!” (cine a fost un nimic a devenit mare!). Dar cea mai neagră zi din istoria familiei Moraru a fost ziua cu numărul necuratului – 13 iunie 1941.

În toiul nopţii, în casa lui Ion Moraru din Ustia, situată chiar pe malul Răutului, au intrat câţiva militari, printre care şi şeful NKVD-ului din Criuleni Pavlenco, şeful secţiei de învăţământ Criuleni Litvinenco şi un soldat cu o steluţă cu secera şi ciocanul pe chipiu. Îi însoţeau doi comsomolişti. Stăpânul casei, luat prin surprindere, a fost aşezat, dezbrăcat cum era, în mijlocul odăii. Şeful NKVD-ului Pavlenco a dat citire unei hârtii în limba rusă în care era învinuit că este duşman al poporului, apoi a ordonat, în timp de 15 minute toţi ai casei, să se îmbrace, să strângă obiectele de prima necesitate şi să urce în căruţă fiindcă sunt arestaţi.

Când se luminase de-a binelea, cei cinci  „duşmani ai poporului”, Nicolae de 9 ani, Maria – de 11 ani, Valeriu – 14 ani (tatăl meu – Al.M.) şi Alexandru– de 26 ani, împreună cu tatăl lor erau deja urcaţi într-un mărfar din gara Chişinău. În drum spre destinaţia, copiii familiilor deportate au fost separaţi într-un vagon, agăţat la „coada”  trenului. Ajuns în oraşul Sverdlovsk, transportul şi-a urmat calea fără ultimul vagon…

În fondul arhivistic „Prefectura judeţului Orhei”, în inventarul 1, dosarul 3105 depozitat la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, în listele locuitorilor satului Ustia din 1941, la numărul 473 este înscris Moraru Ion , capul familiei, căsătorit, deportat în URSS în 1941 împreună cu copiii Alexandru, Valerian, Maria, Nicolae.

Ce s-a întâmplat cu tatăl lui Alexandru la Sverdlovsk am aflat numai în 1994 într-o adeverinţă eliberată de Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova, precum că, potrivit hotărârii Consfătuirii excepţionale de pe lângă NKVD al URSS din 4 noiembrie 1942,  a fost împuşcat la 19 ianuarie 1943 în oraşul Sverdlovsk, Federaţia Rusă.

Dar să revenim în 1941. Trenul îşi urma drumul. Supraîncărcat, arestaţii sufereau de frig şi foame, sete, boli şi păduchi. Câteva zeci de surghiuniţi şi-au dat sufletul chiar în  tren. Copiii lui Ion Moraru din Ustia s-au dovedit tari şi au ajuns în orăşelul Bâstrâi, regiunea Tiumeni (Siberia). Întreaga povară a existenţei a căzut pe spatele celor  doi fraţi mai mari – Alexandru şi Valeriu. Cei mai mici, Maria şi Nicolae, îndeplineau munci  auxiliare legate de pescuit, cârpirea plaselor de pescuit, curăţirea peştelui, etc. Ziua de muncă dura până la 17 ore. Pentru a întreţine familia, Alexandru şi Valeriu pescuiau peşte pentru front.

În luna noiembrie 1947 din Siberia s-au întors numai Valeriu, Nicolae şi Maria. Au fost deportaţi cinci, dar  s-au întors numai trei… De fapt, fără milioanele de victime aduse la râşniţa totalitară nici n-ar fi putut exista caracatiţa roşie. La Ustia ei au aflat că nu mai au unde locui, deoarece casa părintească a fost confiscată de imperiul sovietic. Satul era plin de sărăcie şi foame, şi cui îi trebuie să aibă neplăceri cu autorităţile bolşevice oploşind în casa sa copiii „duşmanului poporului”?

Familia noastră: tata Valeriu Ion Moraru, mama Lidia Andrei Moraru şi eu. Lipseşte sora mea Silvia

Unchiul şi tizul meu, Alexandru Ion Moraru, conform informaţiilor oficiale s-ar fi înecat în condiţii  extrem de  enigmatice în  râul  siberian Obi, prinzând peşte pentru front. Dar, lucrând în fondurile Arhivei Naţionale a Republicii Moldova,  am  găsit  un  document,  care  mă  face  să cred o altă  ipoteză, şi anume,  că  ar  fi  fugit din  Siberia  (singur  sau  cu cineva) şi  s-ar  fi  întors  în Basarabia la Chişinău, unde a  nimerit (sau a fost  prins  fără acte) la  Punctul de triere (Proverocino-filitraţionâi  punct NKVD). Numele Moraru Alexandru Ion apare  în  listele  celor  care  s-au  aflat  aici  şi  au  primit  provizii. În  dreptul  său, însă,  lipseşte  inscripţia  „vâdano”.  Având  în  vedere,  că   pentru a  primi provizii  persoana aflată în  punctul de  triere trebuia să  aibă asupra sa  un document de identificare,  îndrăznesc să  cred că Moraru  Alexandru  Ion nu deţinea un asemenea document fiindcă era fugar. Dacă presupunerile mele sunt corecte, drumul  vieţii  unchiului  Alexandru  s-a  sfârşit  aici, în  Basarabia, acasă.  Probabil că a fost  luat  de  nkvd-işti, care-i  cunoşteau  bine  dosarul,  fiind  şi ofiţer al Armatei Române şi împuşcat sau aruncat de viu în groapa de var, o metodă  foarte  des  aplicată de  bolşevici în  Basarabia. Poate  că  greşesc  şi e doar o coincidenţă amară, iar persoana inclusă  în listele punctului de triere Chişinău  este  un  alt  Alexandru. Dar,  inexplicabil,  caut  prin  oraş nepusa-i cruce. Cu regret, nu  s-a  păstrat  nici  un manuscris al poetului Alexandru Ion Moraru. Au rămas numai poeziile publicate în revista „Speranţa” şi fotografia pusă la dispoziţia cititorului. 

Valeriu Ion Moraru Raculesti 20 mai 1948 001.jpg djexonSpuneam anterior că tatăl meu, Valeriu Ion Moraru încă din copilărie se pricepea excelent la pescuit, cel puţin acest lucru mi l-a spus mama lui şi bunica mea Doamna Parascovia Teodor Moraru, născută Tatarovici, prima Femeie- învăţătoare din satul Jevreni, judeţul Orhei.

Tata toată viaţa a fost considerat pe bună dreptate un pescar de vocaţie. Prindea peşte în Răut cu undiţa, cu fatca, cu volocul şi cu năvodul. Cu un efort considerabil cu ajutorul vărului său Vladimir Valerian Tatarovici, unul din cei mai vestiţi medici-chirurgi din oraşul Odessa în perioada respectivă), a izbutit să cumpere un năvod cu o lungime de 25 metri pentru a prinde peşte în Răut.

Părintele meu a vrut să devin şi eu un meşter în arta pescuitului şi din acest motiv încă fiind în clasa 2 mi-a cumpărat un manual de limbă franceză pentru începători, dar nu pentru a învăţa franceza, ci a învăţa literele latine pentru a cunoaşte româna adevărată nu cea stâlcită numită moldovenească, care se scria cu litere chirilice. Cartea se numea „Mon ami” şi era editată la Moscova. Acest lucru se întâmpla în anul 1961- 1962. Împreună cu această carte tata mi-a dăruit şi un set de prins peşte: cârlige, pluteţe, greutăţi, câteva zeci de metri de fir artificial transparent care nu se observa în apă care o numeam jilcă. Într-o sâmbătă tata mi-a spus că mergem la via de la deal, iar apoi vom merge la pădurea de lângă satul nostru care se chema Şăbana. Nu înţelegeam ce vroia tata de la mine? A curăţi via eu nu ştiam şi nu puteam să-i fiu de ajutor, iar după curăţitul la 4 ari de vie nu prea cred că mai dorea să meargă la pădure, şi pentru ce? Dar ce puteam zice, vorba tatii – era lege!

Valeriu Moraru cu delegatul din Cuba 001.jpg DjexonA venit şi aşteptata  misterioasă zi de sâmbătă, mama ne-a pus mâncare şi apă, iar tata şi-a luat o sticluţă de vre-o 400 grame de vin alb. M-am îmbrăcat şi eu în haine de lucru şi ne-am pornit spre via de la deal (fiindcă pe lângă casă mai aveam vre-o 18 ari de vie şi pomi fructiferi). Cred că până acolo erau vre-o 3-4 km, iar de acolo până la pădure încă vre-o 3 km. Am mers pe jos ca de fiecare dată, iar tata mi-a povestit multe lucruri frumoase, interesante şi utile. Şi dacă facem o paranteză, apoi trebuie să spun, că el a fost pentru mine acel Om, care s-a străduit să „nu-mi dea peştele, ci să mă înveţe să-l prind singur!”. Până l-a urmă se pare că a izbutit!

La vie tata a scos din buzunar o foarfecă de vie nouă şi mi-a spus că  este pentru mine şi că astăzi mă va învăţa să curăţ viţa de vie, lucrul pe care l-a făcut cu plăcere. Am prins repede „tehnologia” şi m-a lăsat să curăţ singur un butuc. După ce a verificat, a zis „bravo!” şi am început împreună să curăţim via. Avea şi el o  foarfecă de vie, era mai veche, dar o ţinea într-o stare ideală, ascuţită, unsă şi curată.

Nu am găsit acest lucru complicat, dar se cerea o anumită putere în mână, mai ales la viţa de vie mai groasă. Pe la orele 14 deja terminasem lucru, ne-am aşezat să mâncăm şi tata a spus că după masă mergem la pădure. I-am spus cu nu vreau, sunt obosit, mă dor mâinele şi picioarele…mi-a răspuns zâmbind, că mă voi odihni mâine la Răut.

– Ce să facem la râu, dacă afară încă e răcoare de scăldat?

– Să pescuim! La pădure mergem nu numai să vedem frumuseţea ei sau al izvorului, ci să te învăţ să alegi cozi bune de alun pentru confecţionarea undiţei.

    Prospeţimea şi frumuseţei pădurii era imposibil de descris…tata m-a dus direct la un alun de la care am  tăiat prima coadă de undiţă…  în total ne-am înarmat cu 7 cozi de alun şi am pornit spre casă, iar în drum părintele mi-a povestit multe întâmplări despre rolul pădurii în lupta românilor împotriva turcilor şi ruşilor, despre haiduci etc.

Fiul meu Traian Moraru la pescuit cu undiţa

În anii de şcoală şi de studenţie în vacanţă, după ce termiam lucrările agricole din grădină sau la deal, mergeam la Răut ducând în spate năvodul, eu dintr-o parte şi tata din cealaltă. Cred că am început să facem acest lucru când am învăţat să înot, prin clasa 6. Până atunci pescuiam cu câteva undiţe. La pescuit uneori venea cu noi cumnatul tatei, unchiul Petru Ursu din Măşcăuţi, Criuleni, originar din satul Mârzăşti, Orhei. Când a mai crescut, îl luam cu noi pe fiul meu Traian, apoi şi pe cel mai mic, Boris. În anii de studenţie, des invitam acasă la Jevreni pe prietenii, colegi de facultate mai apropiaţi. Sigur că printre ei era în primul rând Andrei Constantin Grosu, un coleg zdravăn, deştept şi veşnic setos de cunoştinţe, din comuna Cioara din părţile Lăpuşnei, dar atunci localitatea era în componenţa raionului Kotovsc(azi Hânceşti). Printre cei mai apropiaţi era şi un alt coleg din satul Sofia, Drochia, Liviu Gâscă, precum şi Marcel Bompa, Vladimir Cojocaru. Eram prieten şi cu câţiva băieţi de la limbi străine  Andrei Bulat şi fraţii Iurie şi Vasile Stoianov (spaniolă),Veaceslav Filip (engleză) şi alţii. 

În anii cât am fost student şi câţiva după, Răutul era foarte bogat în peşte. Au fost ani când aduceam cu tata mult peşte acasă, uneori chiar un sac-doi plin cu somn şi crap. Nu este nici o exagerare, în satul nostru erau trei mari pescari – Sava Racu, Valeriu Moraru şi  Moş Chostache (cu regret i-am uitat numele). Cu mare plăcere îmi amintesc de acei ani frumoşi şi plini de evenimente interesante în sânul naturii. 

Din stânga al doilea rând de jos Sora mea Silvia, tatăl meu, in drept cu tata sus e mama Lidia Andrei Moraru

De mic copil mă învăţa să iubesc munca. El, tatăl meu, în majoritatea cazurilor mă educa prin propriul exemplu. A fost un Om căreia i-a plăcut în aceiaşi măsură şi munca intelectuală şi cea fizică. Credea în oameni, (uneori chiar cu o naivitate de copil) şi îi ajuta pe toţi cu ce putea. Pe o sumedenie de băieţi şi fete din sat, absolvenţi ai şcolii de 8 ani, apoi şcolii medii Jevreni i-a trimis personal la diferite şcoli profesionale, şcoli pedagogice, medicale, agricole şi instituţii superioare de învăţământ. Fiind director de şcoală mai bine de 14 ani, (în prealabil îndeplinind funcţiile de învăţător la clasele primare (câţiva ani şi în satul vecin, Răculeşti), profesor de istorie şi ştiinţe sociale, şef se studii) a depus un efort major pentru a organiza procesul instructiv-educativ în instituţia de învăţământ pe care o conducea şi de a duce la bun sfârşit construcţia clădirii actule a Şcolii medii Jevreni. Până la acest eveniment, clasele elevilor şcolii erau împrăştiate în câteva clădiri neamenajate, care nici nu erau vecine una cu alta.

În anii când se desfăşura construcţia actualei clădiri a şcolii, deseori se întâmpla că maşinile încărcate cu materiale de construcţie veneau spre sfârşitul programului de muncă şi n-avea cine să le descarce. În aceste situaţii, tata găsea câţiva flăcăi din sat sau elevi din clasele superioare şi el personal îndeplinea această muncă grea de hamal, fără a primi pentru aceasta vre-o recompensă bănească sau de altă natură. Din contra, din propriul buzunar (iar când n-avea, împrumuta!) cumpăra hrană şi băutură pentru ai mulţumi pe cei antrenaţi în această muncă grea. La asemenea clăci nu odată am participat şi eu, că nu era omeneşte ca băieţii să muncească, iar feciorul directorului şcolii să fie un simplu spectator…

din stânga de jos eu în copilărie, cu un an înainte de a merge la şcoală.

Un vis al tatălui meu era deschiderea unui muzeu de istorie al satului Jevreni. Cine dacă nu un istoric putea face acest lucru? Cine dacă nu un director de şcoală putea mobiliza părinţii şi copiii, tinerii şi bătrânii pentru o campanie de colectare a obiectelor, materialelor, documentelor, fotografiilor etc. pentru un eventual muzeu de istorie al satului? Este greu de spus câţi ani a adunat tata obiecte şi documente prin localitate. Ştiu numai că vre-o două concedii şi le-a petrecut la Arhiva de Stat a RSSM (actuala Arhivă Naţională a RM). Am scris mai multe articole despre procesul şi înfiinţarea Museului de istorie din satul Jevreni, care şi-a deschis uşile la 8 mai 1985, după cum relata şi gazeta raională „Biruitorul” nr.58 din 14 mai 1985 (pag.4). Printre aceste articole se numără şi „Vetre strămoşeşti: Jevreni” scris de mine şi publicat în săptămânalul „Glasul Naţiunii”  nr.14 din 10 aprilie 2003 (pag.12) şi materialul de bază la titlul Jevreni din Encicopedia publicistică „Localităţile Republicii Moldova”, volumul 7 editată de Fundaţia „Draghiştea” apărută la Chişinău în 2007 (pag. 576- 583).

ro 5

Despre Muzeul de istorie al satului Jevreni, Criuleni, întemeiat şi condus de tatăl meu Valeriu Ion Moraru, găsim informaţii interesante şi într-o lucrare excepţională de sinteză, semnată Constantin Gh. Ciobanu şi Mihai Ursu, doi muzeografi de importanţă naţională intitulată „Evoluţia reţelei muzeale din Republica Moldova” apărută la Chişinău în 2014 la Tipografia Reclama (pag.145- 146).

Evolutia retelei muzeale din RM coperta 1 001autograf evolutia retelei muzeale din rm 001

În acest studiu ştiinţific important despre toate muzeele din RM este şi un articol despre Muzeul  de Istorie şi Etnografie din Criuleni, întemeiat şi condus de mine un deceniu. Ca să nu fiu învinuit în lipsă de modestie, mai bine reproducem cele 3 pagini despre acest edificiu cultural din Criuleni, la care tangenţial şi-a adus aportul şi părintele meu.(va urma)

muzeul de istorie si etnografie Criuleni 001

muzeul de istorie si etnografie Criuleni sfarsit 001

muzeul de istorie si etnografie Criuleni IMAGINI 001

 Alexandru Valeriu MORARU

SURSA: http://www.mazarini.wordpress.com                                                                                                                         

Anunțuri

Despre satexceptional

istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, autor şi editor al multor culegeri de documente de arhivă, peste 400 articole ştiinţifice publicate în multe reviste prestigioase, cum sunt " Historia", "Magazin istoric",Analele Ştiinţifice al USM, Artemis, Literatura şi Arta etc. deţine 7 portaluri în Internet, principalul şi prestigiosul fiind Secretele istoriei cu Alexandru moraru (www.mazarini.wordpress.com)
Acest articol a fost publicat în AŞA CUM ESTE:, DOCUMENTE DESPRE SATUL JEVRENI, FOTOGRAFII ŞI AMINTIRI, ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE, OAMENI CELEBRI AI SATULUI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s