CUM A VĂZUT ZAMFIR C. ARBURE ORĂȘELUL ORHEI ÎN SECOLUL XIX

Cât privește perioada secolului XIX, mai avem două surse interesante, pe care credem că e oportun să le utilizăm, deși mai mult este vorba de orașul Orhei și numai tangențial de Piatra și Jeloboc, dar ținând cont, că în majoritatea monografiilor de epocă, mai mult se menționează  orașe și localități  cu un număr mare de populație, plus la toate orașul Orhei, situat numai la 6 kilometri, pentru pietreni și satele din jur, a fost și este  un loc important pentru realizarea producției agricole, a tot ce produce un țăran, un meșteșugar  în condiții casnice; un loc, unde se putea găsi un loc de muncă, etc.

Iată ce a scris despre Orhei, cunoscutul cercetător și scriitor Zamfir C. Arbure în importanta lucrarea ”Basarabia în secolul XIX”(Ed. ”Novitas”, Chișinău, 2001):

Orhei, capitala județului Orhei este așezată pe malul stâng al râului Răut; pozițiunea sa geografică cade sub 47◦22′ latitudine nordică și 46◦29 ′ longitudine  de la răsărit.

Actualul Orhei e un orășel trist, posomorât, murdar și plin de evrei săraci. Seliștea orașului aparținea acum doi, trei ani doamnei Aristița Pangelos, care a murit nebună în Chișinău.

Orașul este zidit în apropiere de antica cetate dacă Petrovada (Petrodava) ale cărei ruine orheienii le numesc până acum ”Vechiul Orhei”. Rămășițele antice ale cetății au fost explorate de arheologii ruși și se compun din niște ruine ce se află printre stânci, precum și din subterane, în care s-au găsit monede antice.

Pe la finele secolului XIII și începutul secolului XIV, Orheiul a fost reședința serdarilor Basarabi. Pe atunci Orheiul era bine cunoscut cazacilor zaporojeni sub nume de Irgheev, iar rușii îl cunoșteau sub numele Orîga. Istoria orașului e de altfel bine cunoscută, după cronicarii noștri, care mereu pomenesc în cronicile lor despre Orhei și orheieni.

La începutul secolului nostru Orheiul era un orășel neînsemnat, înconjurat de păduri seculare, vii și livezi. La 1836 guvernul rus l-a înălțat la rangul de capitală a județului și imediat după această favoare, orășelul a fost inundat de puhoiul evreilor, ce a curs spre el din Podolia. Evreii au transformat frumosul oraș român într-un târgușor murdar și insalubru. Un șir lung de incendii, de care a suferit apoi orașul, nu i-au folosit întru nimic; din mormanele de cenușă el pururea se ridica mai sărac și mai murdar. Străzile sale sunt înguste, nepavate, noroioase.

Orheiul posedă de altfel tot ce trebuie pentru a deveni în viitor un oraș avut și plin de activitate. Capitală a unui județ, el se află în fruntea celui mai avut și bine înzestrat județ din Basarabia; pământul fertil, păduri întinse, deși neîngrijite și rău gospodărite, apă abundentă, o arteră mare de comunicațiune între Chișinău și Noua Suliță. Dar cu toate acestea, mulțumită unei administrațiuni străine și unui regim politic care ucide inițiativa privată, Orheiul depere, părăsit.

Suprafața orașului Orhei e de 1.282 desetine, 650 stânjeni, din care sub seliște sunt abia 400 desetine, iar restul sub islaz și maidane.

Pe domeniul orașului se află și dealul Ivanos, din care se extrage var minunat. Peste o mie de stânjeni cubi de acest var, se exportează din Orhei, fiind întrebuințat pentru construcțiuni în Basarabia. Dealul Ivanos se dă de primărie în arenda unor evrei, care plătesc comunei 15.000 ruble anual.

Poporațiunea orașului, după recesământul din anul 1892, este de 7.340 locuitori de ambele sexe, din care 3.500 bărbați și 3840 femei.

După confesiuni, această populațiune se împart în:

CONFESIUNEA BĂRBAȚI FEMEI
Ortodocși 960 667
Ruși sectanți 71 75
Catolici 19 11
Armeni 51 71
Evrei 3.208 2.997

 

După pături sociale, poporațiunea se compune din:

CLASE BĂRBAȚI FEMEI
Nobili ereditari 19 11
Nobili individuali 17 5
Clerul ortodox 14 14
Clerul armean 1 2
Clerul evreu 16 9
Comercianți 450 286

 

Restul poporațiunii sunt meșceane (târgoveți). În general vorbind, despre rușii sectari (staroobreadțî- Ax.I) în Orhei sunt la moment 500 oameni.

După datele statisticii oficiale, reiese că în Orhei se nasc pe an în termen mediu 209 copii, adică vine câte un născut pentru  20 locuitori pe an.

De altă parte, mortalitatea anuală fiind în termen mediu de 136 inși, ceia ce dă câte un mort pentru 32 locuitori, prin urmare sporul în creșterea normală este de 76 pentru totalul poporațiunii orașului pe an.

Numărul caselor este de 762. Toate casele sunt construite din piatră calcară, care se extrage din niște cariere din apropierea orașului (preponderent Jeloboc și Piatra- Ax.I.). Orașul posedă două biserici ortodoxe, o biserică armenească, o sinagogă și mai multe case de rugăciune evreiești. Biserica catedrală a orașului cu hramul  Sf. Dimitrie a fost zidită de către Vasile Lupu, domnul Moldovei, pe la 1636-1652. Deasupra ușii de intrare  s-a păstrat până acum următoarea inscripție în limba slavă:

”Cu voia Tatălui, ajutorului Fiului și săvârșirea Sf. Duh, a început și a zidit această biserică. În numele sfântului slăvit și mare martir Dimitrie făcător de minuni, Io Vasile Voievod cu mila lui DumnezeuDomn al Moldovei și Domnița Sa Teodosia și fiul lor Ioan Voievod”.

Anul de pe inscripție e șters cu desăvârșire și ilezibil. Biserica aceasta nu posedă ceva deosebit în arhitectura sa, iar înăuntru are multe icoane frumoase și între cele sfinte, o cruce de lemn foarte vechi. Această cruce e obiectul unei mari venerațiuni a enoriașilor. Se zice de către bătrâni, care ar fi auzit la rândul lor de la părinți, cum că pe timpul tătarilor, când locuitorii s-au închis în biserică, Sf. Cruce a fost străpunsă de mai multe sulițe tătărești, și a căzut jos; ridicată, ea a fost ascunsă în podul bisericii, până pe la 1848, când în fine a fost din nou scoasă din pulbere și pusă într-un scrin cu geamuri.

Orașul Orhei numără peste 149 prăvălii. Activitatea sa comercială e neînsemnată. Afară de var, nu există altă producțiune locală: tăbăcăria, confecționarea lumînărilor de seu, cu care altă dată se îndeletniceau locuitorii, astăzi au dispărut. Orheiul are o singură școală publică primară.

Marca orașului, precum și a județului întărită la 1826 este următoarea: pe câmp albastru un arbore.

Reclame
Publicat în ARTICOLE ŞI SCHIŢE, AŞA CUM ESTE:, BISERICA, FOTOGRAFII ŞI AMINTIRI | Lasă un comentariu

ION MĂLDĂRESCU: România şi-a pierdut busola morală ?

Privită prin prisma medicală, oricărei „boli” i se asociază anumite simptome, o evoluţie și un tratament destinat stopării ei. În mod similar, observarea din interior a unor evenimente poate fi suspectată de erori emoţionale subiective, dar cu ajutorul „electrocardiogramei”, „diagnosticul” observatorului neangajat să se va situa mai aproape de realitate decât cel al părţilor implicate în conflict.

Se spune că asupra românilor trenează blestemul asasinării, în secolul trecut, a doi conducători de stat şi mari patrioţi români. Secolul în care trăim ne-a pricopsit la cârma statului nu un Decebal, nu un Ştefan sau un Mihai Viteazul, ci cu trei „escu” – români mai mult după terminaţia numelui (se poartă şi la case mai mari). Se pare că, la trei sferturi de veac, de la trădarea regelui şi asasinarea Conducătorului Statului, respectiv după 25 de ani de la crima din decembrie ’89, blestemul de care am amintit, sub mantia Facebook-ului a ajutat cocoţarea domnului „annis” la conducerea statului Român. De precizat : prin „meritul” tuturor guvernelor postdecembriste, al B.N.R. şi al războiului româno-român, România, cândva suverană, a ajuns colonie-corporaţie sub ocupaţie militară stăină.

Printre particularităţile zilei este de necontestat faptul că actualului chiriaş de la Cotroceni, cineva i-a depozitat în „carlingă” o încărcătură mult mai nocivă decât a predecesorilor săi luaţi împreună. Nu doresc să-i minimalizez dotarea personală, dar cuvintele pe care le strecoară printre maxilarele crispate, categoric nu-i aparţin. Elaborarea frazelor i-ar suprasolicita sinapsele şi s-ar solda cu catastrofala – pentru el, nu pentru români – producere a unui accident vascular cerebral fatal. Reacţiile sale, din ce în ce mai nocive pentru Neam şi Ţară, mă fac să devin mai puţin circumspect privind afirmaţiilor generalului Dumitru Iliescu despre apartenenţa urmaşului Deutsche Volksgruppe in Rumänien la anumite structuri.

O serie de organizaţii fantomatice care nu şi-au asumat responsabilitatea organizării tentativei de lovitură de stat din 10 august 2018 (firesc, de altfel, pentru că ei au fost doar „păpuşile”, pionii de pe tabla de şah, nu „păpuşarii” operaţiunii), au ridicat jalba-n proţap, denunţând „infractiunea de purtare abuzivă a jandarmilor care au insultat, ameninţat şi vătămat protestatarii « paşnici »”. Victimele „paşnice”, aruncau în forţele de ordine – din simpatie, desigur – cu pietre, bucăţi de asfalt, cocktail-uri Molotov şi alte delicatesuri. Din păcate spre dezamăgirea „păpuşilor”-robot, dar şi a „păpuşarilor” din umbră, socotelile de la locul faptei nu s-au potrivit cu cele de la Înalta Poartă, aceasta spălându-se pe mâini ca Pilat din Pont, recomandând spălarea lenjeriei autohtone în apă Dâmboviţei.

Cretinisme prezidenţiale

„Într-o democrație autentică este dreptul fiecărui om să protesteze, dar violența nu este acceptabilă, indiferent de opțiunile politice. Condamn ferm intervenția brutală a Jandarmeriei […] Încercarea de a înfrânge voința oamenilor printr-o reacție violentă a forțelor de ordine este o soluție condamnabilă. Ministrul de Interne trebuie să dea urgent explicații […] Peste 100.000 de oameni oameni care protestau în Piața Victoriei au fost gazați de Jandarmerie și evacuați cu tunuri de apă”. (K.W. Iohannis, 10 august 2018)[1]

„Un cetăţean avertizat şi somat care nu respectă indicaţiile forţelor de ordine comite o infracţiune”

„Jandarmeria Română este o instituţie la nivelul standardelor internaţionale asemenea structurile similare din Europa” susţine generalul maior (r) Bertrand Cavallier, fost cadru al Jandarmeriei Naţionale Franceze şi expert în domeniul asigurării şi restabilirii ordinii publice, recunoscut la nivel european. Bun cunoscător al sistemului de ordine publică din România, acesta a fost invitat la analiza evenimentele din seara zilei de 10 august de la Bucureşti a Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională din Camera Deputaţilor, prilej cu care a declarat : „[…] drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt pe deplin respectate, cazurile de violenţă survenite de ambele părţi fiind abordate în mod individual, şi nu colectiv. Este de menţionat faptul că situaţiile izolate de aplicare disproporţionată a forţei de către cel învestit cu autoritatea statului reprezintă o problemă disciplinară internă ce are şi consecinţe penale. În acelaşi timp însă, protestatarii au obligaţii consemnate în legislaţie, iar, spre exemplu, în cazul legislaţiei franceze un cetăţean avertizat şi somat care nu respectă indicaţiile forţelor de ordine comite o infracţiune, care constituie o formă agravată în cazul ascunderii indentităţii sau manifestărilor violente împotriva celor care îşi exercită atribuţiile de apărare a ordinii publice”. Evenimentele din 10 august reprezintă, „o ocazie de reflecţie pentru factorii decidenţi din România, de identificare a modalităţii de evoluţie a structurilor specializate, de la organizare, drepturile şi pregătirea personalului, până la pârghiile de control şi mijloacele folosite. […] nicio intervenţie nu este perfectă, dar blamarea unei instituţii pentru acţiuni individuale izolate ce depăşesc cadrul legal poate genera un dezechilibru în sistemul naţional de securitate. România are şansa ca după această experienţă să îmbunătăţească capacitatea structurilor sale de a acţiona eficient şi pragmatic […]”. Pusă faţă în faţă cu discursul şefului statului român, declaraţia experimentatului general maior (r) Bertrand Cavallier scoate în evidenţă amatorismul, incompetenţa, dacă nu reaua intenţie a celui care, oficial, ar trebui să reprezinte o ţară membră a Uniunii Europene.

De 29 de ani, România a fost şi este ţinta atacurilor forţelor interesate de secătuirea bogăţiilor Ţării, de jefuirea tuturor bunurilor românilor, de acapararea tuturor intreprinderilor rentabile şi potenţiale concurente, acţiuni imposibil de realizat fără sprijinul interesat al vinovaţilor principali, băştinaşii corupţi şi şantajabili. Cei trei „escu” postdecembrişti, în colaborare cu şacalii Noii Ordini Mondiale şi ai Statelor (ne)Unite ale Europei au trimis „Pas cu pas”, România, în secolul al XVIII-lea. Dacă tot se flutură din când în când pe sub nasul românilor un eventual referendum, atunci acesta ar trebui să fie structurat, bine formulat – fără portiţe de interpretare – nu pentru satisfacerea interesele meschine ale vremelnicilor potentaţi ai vremii, nu a străinilor, ci în interesul unui viitor mai bun al Neamului Românesc. Desigur, vina principală o avem cu toţii pentru că : „Istoria nu va uita pe vinovați; și vinovați suntem cu toții: unii pentru că am tăcut, alții, pentru că am greșit; cu toții, pentru că am suportat” (Ion Antonescu).

ION MĂLDĂRESCU

SURSA: http://www.art-emis.ro/editoriale/5014.html
–––––––––––––––––
[1] https://www.facebook.com/klausiohannis/

Publicat în ARTICOLE ŞI SCHIŢE, AŞA CUM ESTE:, ISTORIA NOASTRĂ, ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE | Lasă un comentariu

PROFESORUL GHEORGHE ALEXIANU- DOCTOR HONORIS CAUZA A UNIVERSITĂȚII DIN ODESA (DOCUMENT)

PROFESORUL GHEORGHE ALEXIANU- DOCTOR HONORIS CAUZA A UNIVERSITĂȚII DIN ODESA

În ultimile zile ale lunii iulie 2018, la una din bibliotecile din mun. Chișinău a fost lansată o carte tendențioasă (începând de la titlul cărții și terminând cu conținutul), care pretinde a fi științifică. Autorul ei nu este altul decât Vladimir Solonari, unul din intemeietorii așa numitului Interfront, o structură politică antinațională, care practic în perioada respectivă, aduna toate forțele antiromânești din Republica Moldova (rusofoni din toate colțurile republicii, inclusiv Transnistria, ucraineni, evrei, găgăuzi etc.), deputat în primul Parlament al RM, aproape două decenii  trăiește în Statele Unite ale Americii.

Deși cartea a apărut în limba engleză în 2009 în SUA, traducerea în română a apărut la Editura Polirom  în 2015, iar lansarea la Chișinău a avut loc in iulie 2018.

Am fost prezent și  filmat întregul eveniment, fiindcă știam din timp poziția și scopurile autorului și a cărții. În sală, publicul alcătuia în jur la 30-40 de persoane. Pe post de moderator a fost istoricul Alexei Tulbure.

Nu am intervenit și nu am pus nici întrebări, deoarece scopul meu era altul- filmul evenimentului. Cu toate acestea, câteva persoane pe parcurs au intervenit cu întrebări destul de incomode adresate autorului. Printre aceștea se număra și cunoscutul patriot și scriitor Grigore Grigorescu, care mai întâi a pus câteva întrebări incomode, apoi a luat cuvânt pentru câteva minute și și-a exprimat regretele față de editura Polirom din București, care a editat cartea. De fapt, după ce a ascultat câteva aberații ”științifice”, din cadrul evenimentului respectiv,  domnul Grigore Grigorescu a părăsit revoltat acest eveniment, fără a mai aștepta sfârșitul lui.

Prezentul articol, poate fi calificat doar ca o replică la acest eveniment, deoarece voi reveni în forță cu un material amplu, în baza filmului evenimentului, a cărții respective și comentariile mele în baza documentelor de arhivă, depistate de mine din Arhiva Națională a Republicii Moldova și Arhiva Organizațiilor Social-Politice a RM și publicate de mine în trei volume de carte la subiectul respectiv:

  1. Alexandru Moraru, Anatol Petrencu ”Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia. Documente și Materiale. 1941-1944” Casa Editorială”Demiurg”, Iași, 2008 cu o prefață de regretatul profesor Gheorghe Buzatu (360 pag.)
  2. Alexandru Moraru ”Basarabia: scrisori către Mareșal. Documente”, Editura ”Tipocart Print”, Chișinău, 2014 (327 pag.)
  3. Alexandru Moraru ”Basarabia Mareșalului Antonescu. Documente și Materiale”, Editura ”Tipocart Print”, Chișinău, 2015 (343 pag.)

Spre sfârșitul evenimentului, autorul a vorbit fără respect, despre un mare bărbat al Neamului românesc, guvernatorul Transnistriei Gheorghe Alexianu, menționând  că respectiva personalitate nu a avut titlu științific și că nu este adevărat că a primit titlul de Doctor Honoris Cauza a Universității din Odesa.

Din acest motiv, vă comunic, că Gheorghe Alexianu a avut titlu de doctor în științe juridice și că conducerea Universității din Odesa, i-a conferit titlul de Doctor Honoris Cauza la 5 februarie 1944 (vezi  mai jos copia originalului în limba rusă și mai jos traducerea în română).  De asta și spun mereu, cel mai tare argument este Documentul, fiindcă lichidează minciuna cu viteza luminii.

Toți știm despre faptul, că Gheorghe Alexianu a fost împușcat alături de Mareșalul Antonescu și alți Bărbați ai Neamului, dar în memoria poporului român va rămâne un Mare erou, un luptător pentru prosperitatea Țării și un savant înalt apreciat.

Alexandru MORARU

Notă: Voi reveni la acest subiect cu documente și dovezi …

 

TRADUCEREA ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Reclame
Publicat în ARTICOLE ŞI SCHIŢE, AŞA CUM ESTE:, ISTORIA NOASTRĂ, ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE | Lasă un comentariu

PE URMELE BUNICULUI MEU ION ALEXANDRU MORARU LA ORHEI

PE URMELE BUNICULUI MEU ION ALEXANDRU MORARU  LA  ORHEI

Despre bunicul meu am mai scris câteva articole în baza documentelor de arhivă:

https://mazarini.wordpress.com/2011/03/26/contributia-bunicului-meu-la-marea-unire-din-1918/   și   https://mazarini.wordpress.com/2016/05/23/bunicul-meu-ion-alexandru-moraru-a-votat-unirea-cu-romania-document/ , care ulterior au fost preluate de alte portale din Internet.

M-am născut într-o familie de intelectuali  din a şasea  generaţie, care în 1941 au fost arestaţi şi deportaţi în Siberia de autorităţile  de ocupaţie sovietice. Bunelul meu, Ion Alexandru Moraru, a fost om cu stare, avea în posesie 100 ha de pămînt bun, la Ustia, Zolonceni şi Ohrincea, din părţile Criulenilor. Cea mai mare parte de pămînt, era ocupată cu vii şi livezi, că-i plăceau viile şi livezile, mai puţin – cu cerealiere.

Bunelul făcea vin mult şi bun, usca fructe, le comercializa. Într-un cuvînt, nu prea avea nevoie de nimic. În acest fel dânsul era și țăran și intelectual, deoarece lucra invățător, apoi director la Școala din satul Ustia, plasa Criuleni, județul Orhei. Era membru al Partidului Naţional-Ţărănesc.  Însă vin ruşii în 1940 şi califică acest partid contrarevoluţionar. Contra cărei revoluţii? ne-am întreba noi acum. Calificativul de „activitate contrarevoluţionară şi spionaj”, însă, pus pe el de noii stăpîni ca stigmat criminal, doar cu cîteva zile înainte de începerea războiului, l-a costat viaţa.

Sigur că motivul de bază era altul… La 25 martie 1918 la Orhei, Bunicul meu Ion Alexandru Moraru, membru al Zemstvei, locuitor al satului Ustia, plasa Criuleni, județul Orhei a votat Unirea Basarabiei cu România la nivel de Județ (Orhei), ulterior rezultatele votului pe  județe au fost transmise la Chișinău  și la 27 martie 1918 Sfatul Țării a votat unirea cu Țara.(document publicat în revista ”Destin Românesc” nr.1 din 2008, pag. 17-25, material publicat de dr. Mihai Tașcă. La numărul 50 este înscris şi  Morari (u- schimonosit de ruși) Ion Alexandru, membru al Upravei Zemstvei, român.(pag. 24 din articolul nominalizat). Am citit acest articol de câteva ori, deoarece nu-mi venea a crede ochilor,că bunicul meu personal şi-a adus aportul la Marea Unire a tuturor românilor din 1918

Lacrimi de emoţie şi bucurie am avut atunci  când am înţeles, că  Marea dragoste faţă de limba română. de istoria românilor, de tot ce e românesc vine la mine şi copiii mei prin gene de la bunicul meu Ion Alexandru Moraru, agricultor şi învăţător din satul Ustia, Criuleni, care a contribuit prin votul său la realizarea  idealului naţional.

La 13 iunie 1941, în toriul nopţii, în casa lui Ion Moraru din Ustia, Criuleni, situată chiar pe malul Răutului, au intrat cîţiva militari, printre care şi şeful NKVD-ului din Criuleni, Pavlenco, şeful secţiei de învăţământ Criuleni, Litvinenco şi un ostaş cu steluţă pe chipiu. Cu ei erau şi doi comsomolişti. Stăpânul casei, luat prin surprindere, a fost aşezat, dezbrăcat cum era, în mijlocul odăii. Şeful NKVD-ului, Pavlenco, a dat citire unei hârtii în limba rusă în care era învinuit că este duşman al poporului, apoi a ordonat ca în timp de 15 minute toţi ai casei, adică tatăl cu cei 4 copii ai săi, să se îmbrace, să strângă obiectele de primă necesitate şi să urce în căruţă.

Când se luminase de-a binelea, cei cinci  „duşmani ai poporului”, Nicolae,în vârstă de 9 ani, Maria – de 10 ani, Valeriu (tatăl meu) – atunci de 14 ani şi Alexandru – de 26 ani, împreună cu tatăl lor şi bunicul meu erau deja urcaţi într-un mărfar din gara Chişinău. Diferența de vârstă a lui Alexandru față de ceilalți frați, se explică prin faptul, că bunicul înainte de bunica mea Parascovia, a avut altă soție, învățătoarea Dina, mama lui Alexandru, care la  a doua naștere cu regret a murit împreună cu copilul.

În drum spre destinaţie, capii familiilor au fost separaţi într-un vagon, agăţat la „coada” trenului. Ajuns în oraşul Sverdlovsk, transportul şi-a urmat calea fără ultimul vagon…

După un demers la Ministerul securităţii naţionale al Republicii Moldova am primit adeverinţa privind soarta cet. Ion Alexandru Moraru, născut în 1884 în comuna Capaclia, raionul Cantemir, Republica Moldova, cu domiciliul permanent până la arestare în comuna Ustia, raionul Criuleni (aproape de Nistru), a fost arestat la 13 iunie 1941 ca fost „membru activ al unui partid contrarevoluţionar” şi, conform hotărârii Consfătuirii excepţionale de pe lângă NKVD al URSS din 4 noiembrie 1942, este împuşcat la 19 ianuarie 1943 în oraşul Sverdlovsk, Federaţia Rusă.

Scriu aceste cuvinte cu tristeţe, recunoştinţă  dar şi  cu mândrie pentru Neamul meu, Neamul Morarilor, care s-a dovedit a fi oameni de treabă, buni români şi patrioţi. Am aflat despre activitatea şi soarta bunicului meu Ion, numai după ce am început să lucrez la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fapt care s-a produs în aprilie anul 2000. Iniţial funcţia mea se numea colaborator ştiinţific superior,care în scurt timp s-a modificat în specialist principal, apoi în funcţia de de şef secţie.

Din investigaţiile documentare făcute de mine am aflat o mulţime de lucruri interesante şi pline de mandrie pentru înaintaşii mei.Majoritatea din cele aflate au fost publicate de mine în gazeta raională „Biruitorul”(apoi”Opinia”) 1990-1991, în „Revista Română”(nr.3, noiembrie 1996), în  revista”Glasul Naţiunii”(nr.40 din 24 octombrie 2002), în  Enciclopedia”Localităţile Republicii Moldova.Jevreni,”vol.7 Chişinău. 2007, etc.

Dar să revenim în 1941. Trenul îşi urma drumul. Supraîncărcat, arestaţii sufereau de frig şi foame, sete, boli şi păduchi. Câteva zeci de surghiuniţi  şi-au dat sufletul, chiar în tren. Copiii lui Ion Moraru din Ustia s-au dovedit tari şi au ajuns în orăşelul Bâstrâi, regiunea Tiumeni. Întreaga povară a existenţei a căzut pe spatele celor  doi fraţi mai mari – Alexandru şi Valeriu. Cei mai mici, Maria şi Nicolae, îndeplineau munci auxiliare legate de pescuit, cârpirea plaselor de pescuit, curăţirea peştelui ş.a. Ziua de muncă ajungea la 17 ore. Alexandru şi Valeriu pescuiau peşte. Cu regret, la mijlocul anului 1942 Alexandru, sublocotenent al Armatei Române, învăţător, poet, care încă în perioada anilor 1938 – 1940 a publicat un şir de poezii în revista „Speranţa” (pentru confirmare vezi revista indicată, nr.11 din 1938 ş.a.), în condiţii misterioase, s-a ”înecat” în  râul Obi, deși ulterior, când am fost angajat la Arhiva Națională a RM, am aflat adevărul despre unchiul meu, care era considerat înecat în Obi. Printr-o  întâmplare, cred eu nefericită, a fugit din locul de deportare și sub caroseria trenurilor a ajuns la Chișinău. Cu regret, fiind fără documente, deoarece la cei deportați li se luau actele de către ofițerii NKVD-iști, care îi țineau sub supraveghere, a fost prins de patrula NKVD, arestat și aruncat în punctul de triere și filtrare din Chișinău. De aici n-a mai ieșit…sau a fost împușcat, sau a fost aruncat în gropi cu var…

Acolo, în Siberia, tatăl meu, Valeriu Moraru a rămas stăpânul acestei familii de 3 persoane, care îndeplinea zilnic un volum de muncă supraomenesc, pentru a întreţine sora şi frăţiorul mai mic. Nu odată a fost înşelat la cântar: de fiecare dată însă observa înşelăciunea şi se revolta, fiind apoi bătut de cei doi mujici care se considerau brigadieri.

În 1947, toamna târziu, cei trei fraţi care au supraveţuit s-au întors în Basarabia. Casa părintească fiind confiscată de regimul stalinist, s-au stabilit la cele mai apropiate rude, care locuiau în satul Jevreni, Criuleni.

Să nu gîndiţi însă că aici s-au terminat pribegiile şi chinurile celor „trei duşmani ai poporului”. Sigiliul sîngeros al stalinismului i-a urmărit toată viaţa. Sunt multe de spus. Important este că au ştiut să înfrunte cu demnitate toate încercările sorţii. Au absolvit toţi şcoala pedagogică din Orhei; Valeriu – facultatea de istorie, iar Maria şi Nicolae – facultatea de geografie.

Am scris despre ei nu numai din spirit de rudenie, consider că e o datorie a tuturor să nu-i uite pe cei care au suferit mai mult decât dânşii. Ion Moraru – bun gospodar, om cu o cultură aleasă, întemeietorul căminului cultural din Ustia, Criuleni, fost funcţionar în Parlamentul României în perioada interbelică din partea Partidului Ţărănesc, om cu aspiraţii democratice, cunoscător al limbilor rusă şi franceză, fără nici o vină – arestat şi împuşcat. Fiul, Alexandru, poate un viitor poet cu renume, executat ; Valeriu, care a mai trăit după pensionare un singur an, iar Nicolae, nici atât. Astăzi în viaţă nu mai este nimeni din ei, deoarece şi Maria, fiica lui Ion Moraru, obosită, bolnavă şi îmbătrânită înainte de vreme a plecat în lumea celor drepţi.

Anul acesta sărbătorim 100  de ani de la Marea Unire a Basarabiei cu Ţara. Un sentiment de mândrie mă  ţine în suspans, deoarece bunicul meu,Ion Alexandru Moraru a contribuit şi el punând acea cărămidă modestă la Marea Operă a Întregirii Neamului Românesc in 1918.

În primele zile a lunii august 2018 am avut fericirea să ajung la Orhei și să găsesc clădirea județeană de zemstvă Orhei, în care a avut loc votul istoric la nivel de județ. Încă în 2016, cu suportul meu arhivistic, pe clădirea respectivă, din inițiativa Partidului Liberal (președinte  Mihai Ghimpu)  și a câtorva patrioți  și buni români din raionul Orhei, a fost înstalată o placă comemorativă  pe care sunt încrustate numele tuturor deputaților județeni, care au votat și semnat Unirea. Cu mare regret, atunci, în 2016 fiind bolnav, n-am putut să onorez invitația de a participa la deschiderea acestei plăci comemorative….am ajuns abea acum în  august 2018, dar a dat Dumnezeu! Sper într-o bună zi să ajungă aici și  cei trei copiii mei și cei trei nepoței, pentru a se atinge de istoria Neamului nostru românesc din Basarabia și istoria străbunelului lor…

Alexandru MORARU

Notă: Vreau să-i mulțumesc prin acest intermediu inimosului patriot român Ion CODREANU, care m-a ghidat și susținut informațional.

Publicat în ARTICOLE ŞI SCHIŢE, AŞA CUM ESTE:, BISERICA, FOTOGRAFII ŞI AMINTIRI, ISTORIA NOASTRĂ, ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE, ŞCOALA ŞI CULTURA | Lasă un comentariu

APARIȚII EDITORIALE: VICTIMELE OCUPANȚILOR SOVIETICI ȘI CĂLĂII LOR. DOCUMENTE

De fapt, prezentul volum poate fi considerat drept o continuare a volumelor semnate de Alexandru Moraru ”Basarabia antisovietică” apărut la Iași în 2009 la Casa Editorială Demiurg și ”Victimele Terorii Comuniste din Basarabia” apărut la Chișinău în 2010 la Editura Iulian.La fel ca prezentul, volumele anterioare sunt culegeri de documente de arhivă, depistate în fondurile Arhivei Naționale a RM  și în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a RM (fosta arhivă a cc a pcm).

De data aceasta, cartea are doi editori: Alexandru Moraru și Alexandru Ganenco, ambii istorici de profesie și vocație, ultimul fiind și membru fondator al Fundației ”Draghiștea”, de la care am avut toată susținerea, și pe această cale-i mulțumim pentru efort.

Sub coperta acestei cărţi veţi găsi documente de arhivă, ce apar la lumina zilei în premieră absolută, care confirmă zecile de mii de crime săvârşite în Basarabia de ocupanţii sovietici. De la apariţia ocupantului rus în 1812 pe aceste meleaguri până în prezent, nimeni n-a adus atâta nenorocire, batjocură şi moarte în această bucată de Moldovă mai mult, decât Imperiul ţarist şi Imperiul sovietic. Nu există sat ori oraş, care să nu pătimit mai mult sau mai puţin de pe urma ocupanţilor sovietici. Prin sovietici se are în vedere nu numai ruşii, ci şi ucrainenii, evreii, cozile de topor din aşa numita republică autonomă sovietică socialistă moldovenească, venite pe tancurile ruseşti de peste Nistru etc. 1944.

Pe urme încă calde a operaţiilor militare au poposit ocupanţii. Printre cei care prezentau şi apărau această putere erau unităţile de elită a NKVD-ului. Acesta era un mecanism de teroare, un fel de ghestapou, numai că sovietic, care avea ca sarcină generală apărarea puterii sovietice şi a ideologiei bolşevice, nimicirea morală şi fizică a „duşmanilor poporului” şi altele, inclusiv terorismul internaţional şi exportul de revoluţie. Despre evenimentele din 1944 în Moldova sovietică şi în capitala ei, oraşul Chişinău, s-au scris cărţi, monografii, poezii, pictate tablouri, turnate filme şi documentare şi artistice, compusă muzică, ridicate statui şi obeliscuri. Şi toate aceste opere politizate la maxim de ideologia stalinistă slăvesc armata roşie, care „ne-a eliberat” şi a uitat să se întoarcă acasă, pe Lenin, care ne-a adus lumină, (şi s-a mirat mult când a văzut că aici era deja lumină) şi alte poveşti roşii.

Tot ce are omul mai de preţ se reduce la viaţă, familie şi casă. Cu câtă trudă şi efort îşi construieşte omul o casă. De câte bunuri se limitează şi el şi familia sa pentru a vedea construită sau cumpărată o casă. Dar ce simte omul când nişte venetici înarmaţi te dau afară din casa ta, instalându-se pentru totdeauna aici şi folosindu-se de toate bunurile adunate cu atâta trudă? Acesta nu este un monolog absurd şi lipsit de subiect, ci un adevăr istoric.

Cu regret, şi astăzi se mai găseşte câte un istoric aventurier cu simbrie la Moscova sau Kiev, care stoarce din deget informaţii mincinoase „ştiinţifice” cum că oamenii din Basarabia şi-au dorit din tot sufletul venirea ruşilor. Cine sunt totuşi acei luptători pentru instaurarea puterii sovietice în Basarabia ? Cine a susţinut şi aşteptat ocupaţia Basarabiei de URSS în 1940, în 1944 ? Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în documentele sovietice. Cum se spune pe la noi: „pasărea pre limba ei piere !”. În Arhiva organizaţiilor social-politice a RM (fosta Arhivă a CC al PCM), alături de alte documente, se păstrează şi un fond arhivistic deosebit de important intitulat „Colecţia de documente privind mişcarea ilegală comunistă din Basarabia 1900-1975 ”, care în limbaj arhivistic are cifrul: F. 50, adică fondul nr. 50. În respectivul fond, în inventarul nr. 6, alături de alte dosare de arhivă, se păstrează şi dosarele personale ale celor care au luptat ilegal în Basarabia pentru instaurarea puterii sovietice în Moldova. Consider oportun de a prezenta această listă de dosare personale, respectând ordinea şi numele conform originalului:

Numărul Numele dosarului luptătorului ilegalist

23 Abramovici Şail Moiseevici

24 Arm Augusta Şulimovna

25 Avramescu Idas Iontelevna

26 Averbuh Şeindel Leibovna

27 Baadji Nicolai Antonovici

28 Bernard  Raiss

29 Brodscaia Dvoira Zaharovna

30 Britva Liuba Aronovna

31 Bruhis Srul Pinhusovici

32 Budeştscaia Ester Isacovna

33 Bujor Iosif Aronovici

34 Boguslavschii Iacov Tovievici

35 Boguslavschaia Pesea Iacovlevna

36 Vigdorcic Lazari Ioilovici

37 Vainberg Niuchi (Beniamin) Marcovici

38 Vainştok Lia Isacovna

39 Vişcanţan Polia Efimovna

40 Grinman Isaac Iosifovici

41 Gudis Lev Şmilovici

42 Galigfarb Abram Isacovici

43 Grimberg Fira Izrailevna

44 Gerştein Haim Srulevici

45 Diner Etea Iacovlevna

46 Escanazi Ilia Iosifovici

47 Erlih Marc Semienovici

48 Zighelibaum Abram Marcovici

49 Zeigher SimonVolfovici

50 Kriper Moisei Grigorievici

51 Crivoruc Haia Gherşevna

52 Constantinovschii Ilia Davâdovici

53 Crivoruc Ion Moiseevici

54 Kaţ Adolf Iosifovici

55 Chellerman Dmitrii Mihailovici

56 Coifman Iacov Buruhovici

57 Codresca Ivan Dmitrievici

58 Lempert Fişeli Şlemovici

59 Lobel Solomon Moiseevici

60 Lupan Andrei Pavlovici

61 Ler Betea Iosifovna

62 Mozeş Evghenii Ignatievici

63 Morghenştein Izraili Marcovici

64 Meguş Tuba Abramovna

65 Oighenştein Mihail Nicolaevici

66 Oighenştein Lev Nicolaevici

67 Ormos T..J.

68 Pastar Zisea Leibovici

69 Petrov Petr Ivanovici

70 Ralli Valter Marcovici

71 Reidiboim Rahili Isacovna (Zelicovna)

72 Reievici Iacov Moiseevici

73 Rosman Lupa Beruhovici

74 Rosman Erna Abramovna

75 Rabinovici Faiga Ianchelevna

76 Romanenco Nicolai Nicolaevici

77 Raievici Iacov Moiseevici

78 Sinitifcher Fridl Molseevici

79 Scvorţov Mihail Iacovlievici . ( numele adevărat- Leibovici Izrail Abramovici) 80 Slepenciuc Fiodor Andreevici

81 Toma Soripin- Toma Solomonovici

82 Fihman (Mucinic) Riva

83 Farştein David Rafailovici

84 Faerştein Raisa Gherşcovna

85 Ţucherman Mare Borisovici

86 Cernei Semion Fedorovici

87 Cioclo Mordco Ghidalevici

88 Şveiţ Dvoira Ghedalievna

89 Şehter Roza Borisovna

Nu voi comenta, e clar şi aşa cine pândea porţile ţării ca în momentul potrivit să le deschidă duşmanului !  Aparatul represiv sovietic a făcut multe victime printre oamenii care încercau sa lupte, să opună rezistenţă ocupanţilor sovietici. Sunt mii de cazuri, când în urma unei vorbe, a unui cuvânt spus sau scris împotriva regimului sovietic, omul era băgat la închisoare pentru mulţi ani. Cenzura sovietică controla tot. Ea hotăra care cărţi se poate să fie citite de cetăţeni şi care să fie interzise, ce fel de muzică să asculte, ce filme să privească etc. Pentru a-i depista pe „duşmanii poporului” cenzura sovietică supunea unui control riguros şi corespondenţa poştală atât civilă, cît şi militară.

Chiar dacă  o persoană nu a participat la acţiuni active, deschise împotriva sistemului de ocupaţie sovietic, ci doar  şi-a exprimat o opinie personală pe care a împărtăşit-o fraţilor săi,  cenzura prin tot felul de metode draconice ţinea orice familie sub un control riguros, chiar şi familiile miliţienilor.

După arestările şi deportările masive sovietice din 1940-1941 şi 1948-1949 în casele oamenilor s-a instalat Frica. Frica de armele şi baionetele ruseşti, frica de ne cunoaşterea limbii ruse, că nu va şti ce să-i răspundă “nacialnicului”, frica că mâne-poimâne va fi arestat şi dus în Siberia, frica că în orice moment pot veni ocupanţii sau slugoii lor din raion sau sat pentru a confisca calul din grajd, vaca din ocol sau ultima bucăţică de la gura copiilor săi.

Zilnic, sau cel puţin săptămânal din diferite localităţi dispăreau fără urmă oameni, familii întregi preponderent din cei mai activi şi buni gospodari. Averea acestora era confiscată de stat sau de mai multe ori era împărţită între cei care trebuiau sa îndeplinească această procedură. Persista şi frica, că va fi trădat de rude, prieteni, vecini că a fost membru al unui partid politic din România, sau a avut vre-o funcţie la primărie în cadrul statului unitar român. Atmosfera psihologică încordată şi frica-acestea erau instrumente sovietice sigure şi verificate încă în 1937 în Rusia.

Era o frică reciprocă a unuia faţă de celălalt. Cu toate acestea au fost multe exemple de nesupunere, de rezistenţă de luptă împotriva statului agresiv şi totalitar sovietic. Unele forme de luptă erau individuale şi modeste altele de dimensiuni mai mari şi mai bine organizate. Unul din aceştea a fost cel care i-a spart „capul” lui Lenin. (Arhiva Naţională a RM, F. 3085, inv. 1, d. 783, f. 4. 16 ) Mai corect spus – bustul întemeetorului şi conducătorului al statului sovietic, care era amplasat în centrul satului (chiar de la prima ocupaţie sovietică din 1940, apoi cea de-a doua din 1944, exista o tendinţă propagandistică de a înălţa în fiecare localitate câte un monument, sau cel puţin un bust lui Lenin şi câte un monument al soldatului sovietic, pentru noi şi din banii noştri, ca să nu uităm niciodată cine este stăpânul aci.).

În acest volum sunt prezente documente de arhivă, care confirmă faptul, că nemulţumirea şi lupta se ducea nu numai individual dar şi în grup despre activitatea organizaţiilor patriotice antisovietice, „Organizaţia Naţionalistă din Basarabia” etc.

În toate perioadele istorice, majoritatea comunităţilor minoritare ( ucraineni, evrei, ruşi, etc.) din Basarabia au fost pe poziţii diametral opuse faţă de populaţia românească autohtonă. În majoritatea cazurilor acestea au făcut front comun pentru a impune interesele minoritarilor asupra majorităţii naţionale. Şi de fiecare dată au învins ! Au învins majoritatea românească, deoarece de partea celor în minoritate era puterea sovietică cu toate componentele sale: armată, închisori, NKVD apoi KGB-ul, spitale de psihiatrie şi alte instrumente ale unui stat totalitar.

În volum  au fost incluse mai bine de 300 de documente în majoritate inedite din fondul arhivistic depozitate la Arhiva Naţională a RM şi Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a RM. Documentele au fost întocmite de angajaţii procuraturii sau a securităţii sovietice evident în limba rusă, după cum se scriau toate documentele de stat.

Din lipsa cunoştinţelor acestora a onomasticii şi denumirii localităţilor româneşti din Basarabia, în respectivele documente au fost admise unele regretabile erori. Dar documentul este document, chiar dacă este scris de oameni cu mâinile pline de sânge şi cu mai puţină carte. Ordinea documentelor publicate în culegere nu a fost selectată din punct de vedere cronologic sau alfabetic, ci în ordinea cum au fost înregistrate în fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a RM. Documentele incluse sunt unul mai şocant ca altul. În fiecare document vom depista tragedia unui om sau al unui grup de oameni arestaţi, judecaţi, deportaţi sau omorâţi.

Culmea obrăzniciei ocupanţilor sovietici a fost atunci, când după ce au ocupat pământul românesc al Basarabiei, pe cei care luptau împotriva sovieticilor sau cel puţin care nu le susţineau politica erau învinuiţi în trădare de patrie! Adică după august 1944 patria românilor din Basarabia şi a celorlalţi locuitori a devenit URSS? Zeci şi sute de locuitori au fost judecaţi fiind învinuiţi în trădare de patrie. „Patria” care a venit pe tancuri. În unele texte ale documentelor încluse poate fi depistată expresia „locul ispăşirii pedepsei nu este cunoscut”, fapt care confirmă că autorităţile sovietice în majoritatea cazurilor nu duceau întotdeauna o evidenţă strictă a celor arestaţi şi deportaţi din Basarabia. Împortant pentru ei era să-i ducă de la casele lor… şi cât mai departe!

Veau sa vă comunic că în Arhiva Naţională a RM au mai rămas încă cateva mii de dosare nevalorificate la tema propusă. Sunt sigur, că unii din cercetători şi cititorii acestei culegeri în documentele incluse vor depista nume cunoscute ale rudelor, prietenilor etc. Ar fi o regretabilă eroare, dacă nu vom menţiona câţiva istorici care au adus un aport considerabil la subiectul nominalizat. Acestea sunt lucrările istoricilor Viorica Olaru Cemârtan, Elena Postică, Valeriu Pasat, Alexei Memei şi alţii.

În documentele propuse sunt schimonosite majoritatea numelor, Ion este scris Ivan, Petru scris Piotr, Ştefan scris Stepan, patrioţii sunt numiţi trădători sau cel puţin colaboraţionişti, războiul pentru intregirea Ţării este numit de sovietici marele război pentru apărarea patriei.Da. da, acea „patrie” care a poposit în Basarabia pe tancurile bolşevice.

Maşina de propagandă şi agitaţie,uriaşa maşină sângeroasă a nkvd-ului, kgb-ului a distrus multe vieţi atât moral, cat şi fizic, dar n-au izbutit să îndobitocească mintea băştinaşilor ! Posibilitatea de a regenera, de a se renaşte din scrum asemeni pasării Phenix. Locul bunicilor şi părinţilor noştri împuşcaţi,băgaţi în gropi cu var, exilaţi în Siberia, maltrataţi şi furaţi în propria casă l-am luat noi, copiii şi nepoţii lor, care în pezent luptă pentru implimentarea valorilor civilizate şi a unităţii naţionale româneşti.

Alexandru MORARU, Alexandru GANENCO, editori

Publicat în AŞA CUM ESTE:, BISERICA, INFORMAŢII INTERESANTE DIN ŢARĂ ŞI LUME, ISTORIA NOASTRĂ, ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE | Lasă un comentariu

Iuliu Maniu plătit de guvernul britanic pentru complotul de la 23 august 1944

Istoria loviturii de stat gândite de Winston Churchill pentru România. Secrete de stat date de englezi, ruşilor.

Pe lângă cele două subiecte (sabotajele şi propaganda antinazistă) care erau cap de afiş al colaborării dintre Iuliu Maniu şi Special Operations Executive (Serviciul secret britanic – S.O.E.), o seamă de informaţii vizau secrete de stat. Istoricul dezvăluie faptul că în anul 1942, britanicii cereau informaţii despre Armata Română care operează într-un anumit raion. „Aici cam seamănă a trădare, pentru că britanicii nu aveau nicio unitate militară care se lupta cu românii. Ce-i interesa câte tancuri sau câte tunuri avea Armata Română într-o anumită zonă? Problema este că ei transmiteau asemenea informaţii sovieticilor. Existau şi spioni sovietici, dar N.K.V.D. dorea să verifice informaţia din două surse”. N.K.V.D. (Народный комиссариат внутренних дел – Н.К.В.Д. – Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne – n.r.) avea încheiat un protocol de colaborare cu S.O.E., care presupunea existenţa unor reprezentanţe ale serviciului la Moscova (condusă de generalul de brigadă George Alexander Hill) şi N.K.V.D. la Londra (condusă de colonelul Ivan Chichaev). Iuliu Maniu nu semna niciodată rapoarte, însă printre documente se află câteva scrisori adresate lui Alfred George Gardyne de Chastelain în care se abordau probleme politice şi îi cerea ajutorul în diverse probleme. Cele trei nume conspirative ale lui Maniu erau „Alecu”, „Miron” şi „Tom”.

Maniu, plătit cu valiza unui contrabandist turc.

Iuliu Maniu primea bani pentru serviciile sale, prin intermediul unui turc, folosit pe post de valiză diplomatică. Salvet Lufti Tozan era consulul onorific al Finlandei la Bucureşti şi avea paşaport diplomatic, însă se ocupa şi cu contrabanda cu arme. Fusese recrutat de serviciile secrete britanice în Primul Război Mondial şi acum era folosit şi în spaţiul românesc şi în cel unguresc. „Fiind consul onorific, nu-i deschidea nimeni valiza, nici măcar nemţii nu îndrăzneau s-o violeze, şi astfel putea să transporte în ea orice. Prin intermediul acestui turc, Maniu a primit 50.000 de dolari în două tranşe, diamante în valoare de 72.000 de lire, plus trei diamante mai mari a căror valoare nu o precizează britanicii”, spune istoricul. Într-un final, turcul a fost arestat în Ungaria pentru spionaj. Ce s-a întâmplat? Un agent al S.O.E. ungur care fusese arestat a interpretat greşit parolele turcului şi l-a turnat, temându-se că este agent provocator al Siguranţei maghiare. Este posibil ca turcul să fi greşit parola, fiind cam analfabet. Cert este însă faptul că a scăpat de condamnarea la moarte, Serviciul secret britanic plătind pentru el 20.000 dolari şi 20.000 de franci elveţieni într-un cont din Elveţia, deschis pe numele şefului serviciului secret ungar.

Hitler a cerut arestarea lui Maniu.

Relaţia lui Iuliu Maniu cu S.O.E. a fost permanent monitorizată de serviciile secrete germane, care i-au făcut în cele din urmă dosar de spionaj. „Însuşi Hitler i-a prezentat lui Ion Antonescu dovezi despre colaborarea lui Maniu cu serviciile secrete britanice şi i-a cerut să-l aresteze, însă mareşalul s-a opus. Acesta a părut surprins, semn că nu se aştepta. Cert este faptul că mulţi dintre oamenii politici de seamă ai României din acea perioadă chiar dacă nu erau efectiv spioni, colaborau cu marile servicii secrete engleze şi franceze”.

Nici Siguranţa nu era străină de activitatea secretă a lui Rică Georgescu şi, mai apoi, a lui Iuliu Maniu, după arestarea primului, la 16 august 1941, direct din biroul său de la Societatea Româno-Americană. Procesul în care membrii reţelei lui Rică Georgescu au fost acuzaţi de spionaj nu s-a mai judecat, datorită intervenţiei lui Eugen Cristescu, şeful Serviciului Special de Informaţii al României, care a intervenit pentru ca ei să fie judecaţi fără să fie predaţi germanilor pentru interogatoriu, în ciuda presiunilor făcute de Misiunea Militară Germană şi de Abwehr.

În timpul anchetei, s-a constatat că fusese implicat şi Iuliu Maniu, în calitate de conducător, însă, anchetatorii au refăcut declaraţiile înlocuind numele Iuliu Maniu cu Rică Georgescu. Pe timpul detenţiei, în închisoarea din Calea Plevnei, Rică Georgescu a avut parte de un regim preferenţial. Soţia sa îl vizita în detenţie, făcea chefuri cu colegii de celulă, iar tratamentul stomatologic îl urma la o clinică din oraş. În drum, poposea pe acasă.

Dacă lui îi era bine în detenţie, reţeaua avea de suferit. La scurt timp după arestarea lui, membrii reţelei s-au trezit în imposibilitatea de a mai transmite informaţii. Aparatul T.F.F. al lui Rică Georgescu a fost ridicat, iar nemţii au instalat la graniţa turco-bulgară un post de control foarte puternic, monitorizând orice, astfel că diverşii curieri care transmiteau informaţii au fost supuşi la grele încercări. Se pare că Iuliu Maniu mai avea un T.F.F., dar nu ştia să-l folosească, el nefiind spion profesionist. Activitatea lui se limita la a coordona acţiunile de propagandă, în calitate de lider de partid.

Iuliu Maniu, presat să dea lovitura de stat

În două rânduri, britanicii au încercat să îi forţeze mâna lui Iuliu Maniu să declanşeze o lovitură de stat. Prima dată în august 1943, britanicii au trimis în România prin Iugoslavia, pe mr. David Russel, de la serviciul secret britanic, care era şi comandantul misiunii, şi pe Nicolae Ţurcanu, un român stabilit în Canada, pentru a-l forţa pe Maniu să dea lovitura de stat împotriva mareşalului Ion Antonescu. Aceştia au venit prin Iugoslavia, cu o călăuză sârbă. În august, în timp ce se îndreptau spre Bucureşti, Russel a fost asasinat. Britanicii i-au bănuit pe cei doi însoţitori şi după război a fost un interogatoriu foarte dur, dar nu s-a dovedit nimic.

Nicolae Ţurcanu a ajuns la Bucureşti şi Iuliu Maniu a stabilit, prin intermediul lui, câteva contacte, prin T.F.F., cu Cairo. În iulie 1944, şi Nicolae Ţurcanu a fost arestat ca urmare a folosirii excesive a T.F.F.-ului. „Nemţii făceau filaj gonio printr-o maşină care se plimba pe străzi şi detecta semnalele, ori ei transmiteau chiar din casa lui Barbu Ştirbei, care era supravegheată şi de SSI, şi de nemţi. Eugen Cristescu chiar l-a avertizat o dată: « Domnule Maniu, aveţi un aparat T.F.F.? ». El l-a luat peste picior şi i-a zis: « Poate am unul, poate am două… Nu se ştie niciodată », conform memoriilor lui Eugen Cristescu”.

O a doua încercare a britanicilor de a-l forţa pe Maniu să dea lovitura de stat a avut loc la scurtă vreme, în perioada Crăciunului din anul 1943. Atunci au fost paraşutaţi în România Alfred George. Gardyne de Chastelain, Silviu Meţianu, un român emigrat în Anglia, şi căpitanul Ivor Porter. Au fost prinşi însă de autorităţi după ce s-au paraşutat într-un alt loc decât în cel în care erau aşteptaţi de oamenii lui Iuliu Maniu. Ţăranii care i-au văzut au anunţat şeful de post şi au fost prinşi. Fiind consideraţi prizonieri de război, ei au fost aduşi în Bucureşti şi găzduiţi într-un apartament din sediul Inspectoratului General al Jandarmeriei. Pe 2 aprilie 1944, a avut loc o întrevedere secretă între Chastelain şi Iuliu Maniu, cu acordul tacit al mareşalului Antonescu. Întâlnirea dintre Maniu şi Chastelain a avut loc în pădurea Andronache de lângă Bucureşti, când englezul i-a zis să dea lovitura de stat, însă Maniu a spus că mai aşteaptă câteva săptămâni. Nu au mai dat-o decât la 23 august 1944.

S.O.E. a vrut să-l însărcineze pe Iuliu Maniu să-i facă scăpaţi, dar a renunţat la plan după ce Mihai Antonescu, ministru de Externe, le-a dat asigurări că nu vor fi predaţi germanilor pentru a fi interogaţi. Şi astfel ofiţerii britanici au rămas în România până în seara zilei de 23 august 1944, când Chastelaine a plecat spre Turcia. Aşa a eşuat ceea ce a rămas în istorie sub denumirea de „Operaţiunea Autonomous”. Peste mulţi ani, Ivor Porter a povestit experienţa într-o carte intitulată „În România în vreme de război”.

Reţeaua S.O.E. a funcţionat în România până la 23 august 1944, când Chastelain a făcut raport de abandonare. A rămas doar serviciul clasic, MI6. Curios, spune istoricul Marian Zidaru, pe lista finală, apar şi doi comunişti de seamă ca fiind membri ai reţelei. Unul este Lucreţiu Pătrăşcanu şi celălalt, Ion Gheorghe Maurer, care fusese trimis la Istanbul cu o misiune. „Dacă despre primul nu am găsit şi alte informaţii, despre Maurer se spune că era agent dublu. Probabil a dat informaţii şi lui Cristescu, dar sigur britanicii îl considerau ca fiind de-al lor”.

Maniu, un „veşnic opoziţionist”

Pentru nehotărârea sa, Iuliu Maniu era numit britanici „veşnic opoziţionist”, careevita să se implice activ în preluarea puterii. Istoricul Marian Zidaru spune că acest lucru practic, ne-a salvat, întrucât dacă s-ar fi dat lovitura de stat când încă divizia blindată germană se afla în România, ţara noastră ar fi fost ocupată de germani. La începutul lui august, divizia era cantonată în Polonia. Pe de altă parte, actul de la 23 August trebuia făcut. Conform unui raport al diplomatului Grigore Gafencu, care la rândul lui a dat informaţii britanicilor, acesta povestea că în 1943 s-a întâlnit cu reprezentantul neoficial al N.K.V.D.-ului în Elveţia, Vladimir Sokolin. Acesta i-a zis clar: „Basarabia o pierdeţi. Dacă nu faceţi un pas concret să fiţi primii, pierdeţi întreaga Moldova. Şi dacă ungurii fac pasul înaintea voastră pierdeţi şi Transilvania”.

Spioni în jurul regelui

Iuliu Maniu a participat la pregătirea loviturii de stat, dar nu s-a implicat foarte tare, mai ales în perioada 23 august, când a dispărut câteva zile la tratament în clinica doctorului Jovin. Britanicii au numit lovitura de la Palat „Schema colonelului Black”, care consta în infiltrarea unor oameni cheie la Palat, la Ministerul de Externe şi la Guvern. Practic, Regele Mihai I era un tânăr total lipsit de experienţă politică, dar care însă era manipulat de un grup de sorginte filo-britanică, format din Alexandru Ioaniţiu, Ioan Mocsony-Stârcea, Victor Pogoneanu Rădulescu şi Grigore Niculescu-Buzeşti. Mai mult decât atat, documentele arată faptul că Eugen Cristescu ştia de lovitura de stat de la începutul lunii august. Conform delaraţiei unui ofiţei german, Wilhelm Hoettl, Cristescu a transmis S.D.-ului (Sicherheitsdienst – S.D. – Agenția de informații a S.S şi a N.S.D.A.P. – n.r.) , informaţia despre iminenţa loviturii de stat. Spre norocul conspiratorilor români, baronul Manfred von Killinger reprezentantul german în România, nu i-a crezut pe cei de la S.D.

Notă: Textul este o adaptare a articolului jurnalistei Mariana Iancu cu referire la documentele prezentate de istoricul Marian Zidaru referitoare la evenimentele de la 23 august 1944. Istoricul Marian Zidaru a studiat de mai multe ori arhivele britanice ale Special Operations Executive (S.O.E.), unde în fondul referitor la România a dat peste documente care atestă faptul că marele om politic Iuliu Maniu a fost finanţat de guvernul britanic, condus de Winston Churchill, pentru a da o lovitură de stat care să ducă la arestarea Mareşalului Ion Antonescu şi la ieşirea României din alianţa cu Germania : „În Arhivele britanice ale Special Operations Executive (S.O.E.), se află şi alte documente care se referă la implicarea românilor în diverse acţiuni cu serviciile secrete britanice împotriva germanilor şi a lui Ion Antonescu, în fondurile: HS3, HS 7″, precizează istoricul Marian Zidaru, cel care a cercetat manuscrisele.

Conform declaraţiilor istoricului Marian Zidaru, Iuliu Maniu a fost abordat de serviciul secret britanic (S.O.E.) în anul 1940, după Dictatul de la Viena, prin intermediul omului de afaceri britanic Alfred George Gardyne de Chastelain. „În anul 1940, cei doi s-au întâlnit în casa lui Rică Georgescu, un inginer petrolist care era membru al reţelei britanice de spionaj. Prin intermediul acestui inginer, s-au realizat toate schimburile de informaţii până când a fost arestat pentru spionaj în vara anului 1941″. Iniţial, Chastelain i-a propus lui Maniu să vină la Londra să facă un guvern în Exil, însă reprezentanţii Ministerului de Externe englez, în subordinea căruia funcţiona S.O.E., au declinat oferta iniţială. Scopul atragerii de colaboratori în România ai S.O.E. era efectuarea de sabotaje împotriva nemţilor, propagandă de război şi susţinerea mişcărilor de rezistenţă în ţările unde serviciul activa. S.O.E. urmărea şi sprijinirea mişcărilor subversive, ori, din punctul lor de vedere, Partidul Naţional Ţărănesc, care funcţiona clandestin, era o astfel de mişcare.

Îi interesa ca instalaţiile petrolifere să nu mai funcţioneze şi astfel să nu mai alimenteze maşina de război a nemţilor pe durata celui de-Al Doilea Război Mondial, România, alături de U.R.S.S., fiind principalele furnizoare de carburant pentru tancurile germane. Maniu a evitat să organizeze sabotaje, însă a dus o campanie de propagandă care a avut succes. Astfel, afirmă Marian Zidaru, în ziarele clandestine se spunea că Germania şi nemţii vor să stăpânească lumea, că regimul nazist este unul criminal. Conform rapoartelor din fondul S.O.E. România, pentru aceste activităţi şi servicii, Rică Georgescu a primit 150 de milioane de lei. (Mariana Iancu)[2]

Mariana Iancu

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4986-iuliu-maniu-platit-de-guvernul-britanic-pentru-complotul-de-la-23-august-1944.html

Aranjament graphic – I.M.

––––––––––––––––
[1] The National Archives United Kingdom, Folder HS5 750 la HS5 870; HS3, HS7.
Publicat în AŞA CUM ESTE:, FOTOGRAFII ŞI AMINTIRI, INFORMAŢII INTERESANTE DIN ŢARĂ ŞI LUME, ISTORIA NOASTRĂ, ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE | Lasă un comentariu

ŞTEFAN, ŞTEFAN, DOMN CEL MARE…SIMPOZION DE COMEMORARE LA BIBLIOTECA HASEU (2 iulie 2018)

Publicat în AŞA CUM ESTE:, ISTORIA NOASTRĂ, ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE, VIDEODOCUMENT, ŞCOALA ŞI CULTURA | Lasă un comentariu