Episodul anterior


După ediţia americană din 2003


Arthur R. Butz, THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry, Theses & Dissertations Press, PO Box 257768, Chicago, Illinois 60625, September 2003, pag. 484-491.


  1. Actes et documents du Saint Siège relatifs à la seconde guerre mondiale, 11 vols., Libreria Editrice Vaticana, Vatican City, 1967-1974.
  2. Stephen E. Ambrose, ed., Handbook On German Military Forces, Louisiana State Univ. Press, Baton Rouge, 1990.
  3. L. S. Amery, general editor, The Times History of the War in South Africa, 7 vols., Sampson Low, Marston & Co., London, 1907 (vol. 5), 1909 (vol. 6).
  4. Burton C. Andrus, I Was the Nuremberg Jailer, Coward-McCann, New York, 1969.
  5. Anonymous (David L. Hoggan), The Myth of the Six Million, Noontide Press, Los Angeles, 1969.
  6. Jacob Apenszlak, ed., The Black Book of Polish Jewry, American Federation for Polish Jews, 1943.
  7. Austin J. App, The Six Million Swindle, Boniface Press, 8207 Flower Ave., Takoma Park, Md. 20012. 1973.
  8. Hannah Arendt, Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil, Viking, New York, 1963 (revised and enlarged edition in 1964).9. Emil Aretz, Hexen-Einmal-Eins einer Lüge, 3rd., Verlag Hohe Warte – Franz von Bebenburg, München, 1973.
  9. Eugène Aronéanu, ed., Camps de Concentration, Service d’Information des Crimes de Guerre Paris, 1946.
  10. John Clive Ball, Air Photo Evidence, Ball Resource Service Ltd., Delta, BC, 1992.
  11. Bryan Ballantyne, Timothy C. Marrs (eds.), Clinical and Experimental Toxicology of Cyanides, Wright, Bristol, 1987.
  12. Maurice Bardèche, Nuremberg II, ou Les Faux Monnayeurs, Les Sept Couleurs, Paris, 1950.
  13. Harry Elmer Barnes, “The Public Stake in Revisionism“, Rampart J. of Individualist Thought, vol. 3, no. 2 (Summer 1967), 19-41.
  14. Yehuda Bauer, American Jewry and the Holocaust, Wayne State University Press, Detroit, 1981.
  15. John Beaty, The Iron Curtain Over America, Wilkinson Publishing, Dallas, Texas, 1951.
  16. R. L. Bebb & L. B. Wakefield, “German Synthetic Rubber Developments” in G. S. Whitby, C. C.
  17. Davis & R. F. Dunbrook, eds., Synthetic Rubber, 937-986, John Wiley, New York and Chapman & Hall, London, 1954.
  18. Montgomery Belgion, Victor’s Justice, Henry Regnery, Hinsdale, Illinois, 1949.
  19. Paul Berben, Dachau 1933-1945: The Official History, Norfolk Press, London, 1975.
  20. Ted Berkman, Cast a Giant Shadow, Doubleday, Garden City, New York, 1962.
  21. Jadwiga Bezwinska, ed., KL Auschwitz Seen by the SS, Howard Fertig, NY, 1984.
  22. Bibliography of the Holocaust and After, Israel Book and Printing Center, Tel Aviv.
  23. John Morton Blum, From the Morgenthau Diaries. Years of War 1941-1945 (3rd vol. in a series), Houghton Mifflin, Boston, 1967.
  24. Nachmann Blumental, ed., Dokumenty i Materialy, vol. 1, Obozy (Camps) Wydawnictwa Centralnej Zydowskiej Komisji Historycznej, Lodz, 1946.
  25. Eric H. Boehm, ed., We Survived, Yale University Press, New Haven, 1949.
  26. Michel Borwicz, Écrits des Condamnés à Mort Sous l’Occupation Allemende, Presses Universitaires de France, Paris, 1954.
  27. Randolph A. Braham, ed., The Destruction of Hungarian Jewry, 2 vols., Pro Arte, New York, 1963.
  28. H. Breymesser and E. Bernfus, eds., Blausäuregaskammern zur Fleckfieberabwehr, Reichsarbeitsblatt, Berlin, 1943.
  29. Brown Book: War and Nazi Criminals in West Germany, Verlag Zeit im Bild, Berlin (DDR), 1965. Listed title may not include words “Brown Book”.
  30. Dino A. Brugioni and Robert G. Poirier, The Holocaust Revisited: A Retrospective Analysis of the Auschwitz-Birkenau Extermination Complex, Public Affairs Office, Central Intelligence Agency, Washington, DC, 1979.
  31. Margaret Buber, Under Two Dictators, Dodd, Mead & Co., New York.
  32. Howard A. Buechner, Dachau. The Hour of the Avenger. An Eyewitness Account, Metairie, LA, Thunderbird Press, 1986
  33. Bundesministerium der Finanzen (ed.), Entschädigung von NS-Unrecht, Berlin 2002.
  34. J. G. Burg, Schuld und Schicksal, Damm Verlag, München, 1962.
  35. J. G. Burg, Sündenböcke, G. Fischer, München, 1967.
  36. J. G. Burg, NS-Verbrechen, G. Fischer, München, 1968.
  37. Christopher Burney, The Dungeon Democracy, Duell, Sloan & Pearce, New York, 1946.
  38. Edouard Calic, Secret Conversations with Hitler, John Day, New York, 1971.
  39. Cambridge Ancient History, various editors, 12 vols., 1st ed., Cambridge, 1923-1939.
  40. Jérome Carcopino, Daily Life in Ancient Rome, Yale, New Haven, 1940.
  41. Kit C. Carter and Robert Mueller, The Army Air Forces in World War II – Combat Chronology – 1941-1945, Albert F. Simpson Historical Research Center, Air University, and Office of Air Force History, 1973. Superintendent of Documents stock number 0870-00334.
  42. Central Commission for Investigation of German Crimes in Poland, German Crimes in Poland, vol. 1, Warsaw, 1946.
  43. William Henry Chamberlin, America’s Second Crusade, Henry Regnery, Chicago, 1950.
  44. Thies Christophersen, Die Auschwitz Lüge, 2nd ed., Kritik-Verlag, Mohrkirch, 1973. English translation from Western Unity Movement, P.O. Box 156, Verdun 19, Quebec, Canada, 1974.
  45. Elie A. Cohen, Human Behavior in the Concentration Camp, W. W. Norton, New York, 1953.
  46. Margaret L. Coit, Mr. Baruch, Riverside Press, Cambridge, Massachusetts, 1957.
  47. Benjamin Colby, Twas a Famous Victory, Arlington House, New Rochelle, New York, 1974.
  48. Christopher Bush Coleman, Constantine the Great and Christianity, Columbia University Press, New York, 1914.
  49. Christopher Bush Coleman, The Treatise of Lorenzo Valla on the Donation of Constantine, Yale University Press, New Haven, 1922.
  50. Ian Colvin, Master Spy, McGraw-Hill, New York, 1951.
  51. Robert Conquest, The Great Terror, Macmillan, New York, 1968.
  52. Vesley Frank Craven, James Lea Cate & USAF Historical Div., eds., The Army Air Forces in World War II, vol. 3, University of Chicago, 1951.
  53. Danuta Czech, Auschwitz Chronicle,1939-1945, Henry Holt, New York, 1990.
  54. Eugene Davidson, The Trial of the Germans, Macmillan, New York, 1966.
  55. K. Dau, Über Kanalvergasungen und ihre Verhütung, Dissertationsdruckerei und Verlag Konrad Triltsch, Würzburg, 1935.
  56. Maurice R. Davie, Refugees in America, Harper, New York, 1947.
  57. Lucy S. Dawidowicz, The War Against the Jews, 1933-1945, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1975.
  58. Lucy S. Dawidowicz, The Holocaust and the Historians, Harvard University Press, Cambridge, 1981.
  59. Andrea Devoto Bibliografia dell’Oppressione Nazista Fino al 1962, Leo S. Olschki, Firenze, 1964.
  60. Alexander Donat, ed., The Death Camp Treblinka, Holocaust Library, New York, 1979.
  61. Quincy L. Dowd, Funeral Management and Costs, University of Chicago, 1921.
  62. Josiah E. DuBois, Jr., The Devil’s Chemists, Beacon Press, Boston, 1952.
  63. R. F. Dunbrook, “Historical Review” in G. S. Whitby et al. (see Bebb and Wakefield above), 32-55.
  64. Debórah Dwork and Robert Jan van Pelt, Auschwitz, 1270 to the Present, W.W. Norton, NY, 1996.
  65. Adolf Eichmann, The Attorney-General of the Government of Israel vs. Adolf, the Son of Adolf Karl Eichmann, Minutes of Sessions, Jerusalem, 1962.
  66. Encyclopedia Britannica, 12 ed., vol. 32, 1922 – third volume supplementing the 11th ed.
  67. Encyclopedia Judaica, 16 vols., Keter Pub. House, Jerusalem, and Macmillan, New York, 1971.
  68. Isidore Epstein, ed., The Talmud (Babylonian), many vols., Soncino Press, London, 1936.
  69. Henry L. Feingold, The Politics of Rescue, Rutgers University Press, New Brunswick, NJ, 1970.
  70. Jean-François Forges, Éduquer contre Auschwitz, ESF, Paris, 1997.
  71. John F. Foster and Richard J. Lund, eds., Economics of Fuel Gas from Coal, McGraw Hill, New York, 1950.
  72. Anne Frank, Diary of a Young Girl, Doubleday, Garden City, New York, 1952.
  73. Tenney Frank, ed., An Economic Survey of Ancient Rome, 6 vols., Johns Hopkins, Baltimore, 1933-1940.
  74. Hermann Franke, ed., Lueger. Lexikon der Technik, Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart, 1960-1972.
  75. Saul Friedlaender, Kurt Gerstein: The Ambiguity of Good, Alfred A. Knopf, New York, 1969.
  76. Filip (or Philip) Friedman, This was Oswiecim: The story of a murder camp, United Jewish Relief Appeal, London, 1946.
  77. Philip Friedman and Koppel S. Pinson, “Some Books on the Jewish Catastrophe“, Jewish Social Studies, (January 1950), 83-94.
  78. Gregory (Grzegorz) Frumkin, Population Changes in Europe Since 1939, George Allen & Unwin, London, and Augustus M. Kelley, New York, 1951.
  79. Alexander Fuks, “Aspects of the Jewish Revolt in A.D. 115-117“, J. Roman Studies, vol. 51, 1961, 98-104.
  80. Ernst Gauss (ed.), Grundlagen zur Zeitgeschichte: Ein Handbuch über strittige Fragen des 20. Jahrhunderts, Grabert-Verlag, Tübingen, 1994.
  81. G. M. Gilbert, Nuremberg Diary, Farrar, Strauss & Co., New York, 1947.
  82. Martin Gilbert, Auschwitz and the Allies, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1981.
  83. Jacob Glatstein, Israel Knox and Samuel Margoshes, eds., Anthology of Holocaust Literature, Jewish Pub. Society of America, Philadelphia, 1969.
  84. John E. Gordon, „Louse-Borne Typhus Fever in the European Theater of Operations, US Army, 1945“, in Forest Ray Moulton, ed., Rickettsial Diseases of Man, Am. Acad. for the Advancement of Science, Washington, DC, 1948, 16-27.
  85. Wigbert Grabert (ed.), Geschichtsbetrachtung als Wagnis, Grabert, Tübingen, 1984.
  86. Jürgen Graf, The Giant with Feet of Clay, Theses & Dissertations Press, Capshaw, AL, 2001.
  87. Michael Grant, The Jews in the Roman World, Weidenfeld and Nicolson, London, 1973.
  88. Solomon Grayzel, A History of the Jews, Jewish Pub. Society of America, Philadelphia, 1947.
  89. Samuel Gringauz, “The Ghetto as an Experiment of Jewish Social Organization“, Jewish Social Studies, (January 1949), 3-20.
  90. Samuel Gringauz, “Some Methodological Problems in the Study of the Ghetto“, Jewish Social Studies, (January 1950), 65-72.
  91. Nerin E. Gun, The Day of the Americans, Fleet Pub. Corp., 1966.
  92. Y. Gutman and M. Berenbaum, eds., Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press, Bloomington, 1994.
  93. William A. Hardenbergh, “Research Background of Insect and Rodent Control“, in Preventive Medicine in World War II, vol. II, Environmental Hygiene, John Boyd Coates, Jr. & Ebbe Curtis Hoff, eds., Office of the Surgeon General, Washington, DC, 1955, 251.
  94. Richard Harwood, Did Six Million Really Die?, Historical Review Press, Richmond, Surrey, 1974.
  95. William Best Hesseltine, Civil War Prisons, Ohio State University Press, Columbus, 1930.
  96. Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews, Quadrangle Books, Chicago, 1961 & 1967.
  97. Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews, Holmes & Meier [3 vols.], New York, 1985.
  98. Adolf Hitler, My New Order, Raoul de Roussy de Sales, ed., Reynal & Hitchcock, New York, 1941.
  99. Heinz Höhne, The Order of the Death’s Head, tr. by Richard Barry, Ballantine Books, New York, 1971.
  100. Frank A. Howard, Buna Rubber: The Birth of an Industry, D. Van Nostrand, New York, 1947.
  101. Cordell Hull, Memoirs, vol. 1, Macmillan, New York, 1948.
  102. K. Imhoff, Taschenbuch der Stadtentwässerung, 10th ed., Munich and Berlin, 1943.
  103. IMT (International Military Tribunal), Trial of the Major War Criminals, IMT, Nuremberg, 42 vols., 1947-1949. May be listed under “US Army Civil Affairs Division. Trial of the major war criminals […] ”
  104. Internationales Buchenwald-Komitee, Buchenwald, Roederberg-Verlag, Frankfurt, 1960.
  105. Fred L. Israel, ed., The War Diary of Breckinridge Long, University of Nebraska Press, Lincoln, 1966.
  106. Eberhard Jaeckel, Hitler’s Weltanschauung, Wesleyan University Press, Middletown, Connecticut, 1972.
  107. Robert John & Sami Hadawi, The Palestine Diary, 2 vols., New World Press, New York, 1970.
  108. Allen J. Johnson & George H. Auth, Fuels and Combustion Handbook, First ed., McGraw-Hill, New York, 1951.
  109. Louis de Jong, “Die Niederlande und Auschwitz“, Vierteljahrshefte für Zeitgeschichte, vol. 17, no. 1 (January 1969), 1-16. In English translation in Yad Vashem Studies, vol. 7, 39 – 55.
  110. Jürgen Kalthoff, Martin Werner, Die Händler des Zyklon B, VSA-Verlag, Hamburg 1998
  111. Douglas M. Kelley, 22 Cells in Nuremberg, Greenberg, New York, 1947.
  112. Robert M. W. Kempner, Nazi Subversive Organization, Past and Future, stencil, privately published, October 30, 1943.
  113. John F. Kennedy, Profiles in Courage, Harper, New York, 1955. Memorial edition 1964.
  114. Jon Kimche & David Kimche, The Secret Roads, Farrar, Straus & Cudahy, New York, 1955. Introduction by David Ben-Gurion.
  115. E. F. Knipling, “DDT and Other Insecticides for the Control of Lice and Fleas Attacking Man“, in Moulton (see Gordon), 215-223.
  116. Robert L. Koehl, RKFDV: German Resettlement and Population Policy 1939-1945, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1957.
  117. E. Kogon, et al., Nationalsozialistische Massentötungen durch Giftgas, Fischer, Frankfurt/M., 1986.
  118. E. Kogon, et al., Nazi Mass Murder: A Documentary History of the Use of Poison Gas, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1994.
  119. Morris W. Kolander, “War Crimes Trials in Germany“, Pennsylvania Bar Assn. Quarterly, vol. 18, (April 1947), 274-280.
  120. Komitee der Antifaschistischen Widerstandskämpfer in der DDR, Sachsenhausen, Kongress-Verlag, Berlin, 1962.
  121. Leszek A. Kosinski, “Changes in the Ethnic Structure of East Central Europe, 1930-1960“, Geographical Review, vol. 59, 1969, 388-402. Also “Migration of Population in East-Central Europe, 1939-1955“, Canadian Slavonic Papers, vol. 11, 1969, 357-373.
  122. Helmut Krausnick, Hans Buchheim, Martin Broszat & Hans-Adolf Jacobsen, The Anatomy of the SS State, Walker, New York, 1968.
  123. H. Kretzschmar, Technische Mikrobiologie, Berlin and Hamburg, 1968.
  124. Hermann Langbein, Der Auschwitz Prozess. Eine Dokumentation, 2 vols., Europa Verlag, Wien, 1965.
  125. J. Länik, Co Dante nevidel, Bratislava, 1964.
  126. J. Länik, Was Dante nicht sah, Die Buchgemeinde, Vienna, 1964.
  127. Walter Laqueur, The Terrible Secret, Little, Brown & Co., Boston, 1980.
  128. Walter Laqueur, Richard Breitman, Breaking the Silence, Simon & Schuster, New York 1986.
  129. Hans Laternser, Die andere Seite im Auschwitz Prozess 1963/65, Seewald Verlag, Stuttgart, 1966.
  130. Johann M. Lenz, Christ in Dachau (tr. Countess Barbara Waldstein), Missionsdruckerei St. Gabriel, Moedling bei Wien, 1960.
  131. A. A. Lepinga and N.P. Strakhovoi, eds., Nemetsko-Russkii Slovar, Sov. Entsiklopediia, Moscow, 1968.
  132. Daniel Lerner, Psychological Warfare Against Nazi Germany, MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 1971.
  133. Fred A. Leuchter, An Engineering Report on the alleged Execution Gas Chambers at Auschwitz, Birkenau and Majdanek, Poland, Samisdat Publishers Ltd., Toronto, 1988.
  134. Louis P. Lochner, ed., The Goebbels Diaries, Doubleday, Garden City, New York, 1948. Republished by Greenwood Press, Westport, Connecticut, 1970.
  135. David Marcus, “War Crimes” article in Britannica Book of the Year – 1947, 819-821, Encyclopedia Britannica, Chicago.
  136. Hans Marsálek, Die Geschichte des Konzentrationslagers Mauthausen, Vienna, 1974.
  137. James J. Martin, Revisionist Viewpoints, Ralph Myles, Colorado Springs, 1971.
  138. Carlo Mattogno, Jürgen Graf, Treblinka – Extermination Camp or Transit Camp?, Theses & Dis sertations Press, Chicago 2003.
  139. Arno J. Mayer, Why did the Heavens not Darken? The ‘Final Solution’ in History, Pantheon Books, New York 1990.
  140. C.  C.  McCown, “The Density of Population in Ancient Palestine“, J. Biblical Lit., vol. 66, 1947, 425-436.
  141. James G. McDonald, My Mission in Israel, Simon & Schuster, New York, 1951.
  142. McGraw-Hill Encyclopedia of Science and Technology, 7th edition, 1992.
  143. Metcalf and Eddy, Inc., Wastewater Engineering, 3rd ed., 1991.
  144. Jules Michelet, Satanism and Witchcraft, Citadel Press, New York, 1939.
  145. Henry Morgenthau, Jr., “The Morgenthau Diaries – Part VI“, Collier’s (November 1, 1947), 22+.
  146. Morgenthau Diary (Germany), 2 vols. published by US Senate Committee on the Judiciary, US Government Printing Office, Washington, DC, November 20, 1967.
  147. Superintendent of Documents nos. Y4.J 89/2:M 82/2/v. 1 and v. 2. The book Das Morgenthau Tagebuch, ed. Hermann Schild, Druffel-Verlag, Leoni am Starnberger See, 1970, consists mainly of excerpts from the two volumes, translated into German.
  148. Arthur D. Morse, While Six Million Died, Random House, New York, 1968.
  149. George L. Mosse, The Crisis of German Ideology, Grosset and Dunlap, New York, 1964. Printing of 1971.
  150. Filip Müller, Eyewitness Auschwitz, Stein and Day, NY, 1979.
  151. Teodor Musiol, Dachau, 1933-1945, Instytut Slaski w Opulo, Katowice.
  152. Dillon S. Meyer, Uprooted Americans, University of Arizona Press, Tucson, 1971.
  153. Bernd Naumann, Auschwitz (tr. Jean Steinberg), Frederick A. Praeger, New York, 1966. Original German edition from Athenaeum Verlag, Frankfurt, 1965.
  154. W. J. S. Naunton, “Synthetic Rubber” in History of the Rubber Industry, P. Schidrowitz & T.R. Dawson, eds., pub. for The Institute of the Rubber Industry by W. Heffer & Sons Ltd., Cambridge, UK, 1952, 100-109.
  155. Netherlands Red Cross, Auschwitz, Hoofdbestuur van de Vereniging het Nederlandsche Roode Kruis, 6 vols., The Hague, 1947-1953.
  156. Oskar Neumann (or J. Oskar Neumann), Im Schatten des Todes, Tel-Aviv, 1956.
  157. Francis R. Nicosia, The Third Reich and the Palestine Question, 2nd ed., Transaction Publishers, New Brunswick 1999.
  158. NMT (Nuremberg Military Tribunal), Trials of War Criminals, US Government Printing Office, Washington, DC, 1950, 15 vols. May be listed under “US Defense Dept., Adjutant General. Trials of war criminals […]”.
  159. Miklos Nyiszli, Auschwitz, Frederick Fell, New York, 1960.
  160. Terence H. O’Brien, Civil Defence, H.M. Stationery Office and Longmans, London, 1955.
  161. Oswiecim. Camp of Death, Poland Fights, New York, 1944.
  162. James E. Packer, “Housing and Population in Imperial Ostia and Rome“, J. Roman Studies, vol. 57, 1967, 80-95.
  163. O. Pallasch and W. Triebel, eds., Lehr- und Handbuch der Abwassertechnik, Berlin and Munich, 1969.
  164. L. F. Parparov, ed., Nemetsko-Russkii Voennyi Slovar, Voenizdat, Moscow, 1964.
  165. Jean Pélissier, Camps de la Mort, Éditions Mellottée, Paris, 1946.
  166. Raymond Phillips, ed., Trial of Josef Kramer and Forty-Four Others (The Belsen Trial), William Hodge, London, 1949.
  167. Léon Poliakov & Josef Wulf, Das Dritte Reich und die Juden, Arani-Verlags, Berlin-Grunewald, 1955.
  168. Léon Poliakov & Josef Wulf, Das Dritte Reich und Seine Diener, Arani-Verlags, Berlin-Grunewald, 1956.
  169. C. J. Polson, R. P. Brittain & T. K. Marshall, Disposal of the Dead, 2nd ed., Charles C. Thomas, Springfield, Illinois, 1962.
  170. A. M. Prentiss, Chemicals in War, McGraw-Hill, New York, 1937.
  171. Jean-Claude Pressac, Auschwitz: Technique and Operation of the Gas Chambers, Beate Klarsfeld Foundation, New York, 1989. The reader should understand that the title of this book is misleading, as the only real “gas chambers” whose “technique and operation” are discussed are fumigation gas chambers. The homicidal gas chambers are only imagined, based on alleged “criminal traces.” This book is the greatest single published source of reproductions of original documents and photographs for the camp.
  172. Jean-Claude Pressac, Les Crématoires d’Auschwitz: La Machinerie du Meurtre de Masse, CNRS Éditions, Paris, 1993. The reader should understand that the title of this book is misleading, as it does not treat any machinery of mass murder.
  173. Terrence Prittie, Eshkol: The Man and the Nation, Pitman, New York, 1969.
  174. F. Puntigam et al., Blausäure Gaskammern zur Fleckfieber Abwehr, Reichsarbeitsblattes, Berlin, 1943.
  175. F. Puntigam, H. Breymesser and E. Bernfus, Blausäure Gaskammern zur Fleckfieber Abwehr, Reichsarbeitsblatt (special publication), Reichsarbeitsministerium, Berlin, 1943.
  176. Hermann Raschhofer, Political Assassination, Fritz Schlichtenmayer, Tübingen, 1964.
  177. Paul Rassinier, Le Mensonge d’Ulysse, 5th ed., La Librairie Française, Paris, 1961. English translation Debunking the Genocide Myth, Noontide Press, Torrance, CA, 1978. Subsequently republished by the Institute for Historical Review under the title, The Holocaust Story and the Lies of Ulysses.
  178. Paul Rassinier, Ulysse Trahi par les siens, La Librairie Française, Paris, 1961 (not referenced on any specific point here).
  179. Paul Rassinier, Le Véritable Procès Eichmann, Les Sept Couleurs, Paris, 1962. German translation Zum Fall Eichmann: Was ist Warheit?, Druffel-Verlag, Leoni am Starnberger See, 1963. English translation The Real Eichmann Trial, Historical Review Press, Southam, UK, 1979.
  180. Paul Rassinier, Le Drame des Juifs Européens, Les Sept Couleurs, Paris, 1964. German translation Das Drama der Juden Europas, Hans Pfeiffer Verlag, Hanover, 1965. English translation Drama of the European Jews, Steppingstones Publications, Silver Spring, Maryland 20901, 1975.
  181. Paul Rassinier, L’Opération Vicaire, La Table Ronde, Paris, 1965.
  182. Paul Rassinier, Debunking the Genocide Myth, Institute for Historical Review, Torrance 1978.
  183. Red Cross. International Documents sur l’activité du CICR en faveur des civils détenus dans les camps de concentration en Allemagne (1939-1945), Geneva, 1947.
  184. Red Cross. International. Report of the International Committee of the Red Cross on its Activities During the Second World War (Sept 1, 1939-June 30, 1947), 3 vols., Geneva, 1948.
  185. Gerald Reitlinger, The Final Solution, 2nd ed., Vallentine, Mitchell, London, 1968.
  186. Anthony Rhodes, The Vatican in the Age of the Dictators 1922-1945, Hodder and Stoughton, London, 1973.
  187. Wilmot Robertson, The Dispossessed Majority, Howard Allen, Cape Canaveral, Florida, 1972. Revised 1973.
  188. Henri Roques, The “Confessions” of Kurt Gerstein, Institute for Historical Review, Costa Mesa, California, 1989.
  189. Samuel I. Rosenman, Working With Roosevelt, Harper, New York, 1952.
  190. Wolf Dieter Rothe, Die Endlösung der Judenfrage, Band 1, Zeugen, E. Bierbaum Verlag, Frankfurt, 1974.
  191. Hans Rothfels, The German Opposition to Hitler, Henry Regnery, Chicago, 1962.
  192. Adalbert Rückerl, ed., Nationalsozialistische Vernichtungslager im Spiegel deutscher Strafprozesse, Deutscher Taschenbuch Verlag, Munich, 1977.
  193. Germar Rudolf (ed.), Dissecting the Holocaust: The Growing Critique of “Truth” and “Memory”, 2nd edition, Theses & Dissertations Press, Chicago, 2003.
  194. Germar Rudolf, The Rudolf Report. Expert Report on Chemical and Technical Aspects of the ‘Gas Chambers’ of Auschwitz, Theses & Dissertations Press, Chicago, 2003.
  195. Arthur Ruppin, The Jewish Fate and Future, Macmillan, London, 1940.
  196. C.F. Rüter et al. (ed.), Justiz und NS-Verbrechen, 28 vols. & reg., University Press, Amsterdam/APA Holland University Press, Amsterdam/Saur, München 1968-2003.
  197. Abram Leon Sachar, The History of the Jews, 5th ed., Alfred A. Knopf, New York, 1964.
  198. Walter N. Scanning, The Dissolution of Eastern European Jewry, IHR, Newport Beach, California, 1983.
  199. Paul Schmidt, Hitler’s Interpreter, William Heinemann, London, 1951.
  200. Raimund Schnabel, Macht ohne Moral, Frankfurt/ Main, 1957.
  201. Gerhard Schoenberner, The Yellow Star, Transworld, London, 1969. Also in paperback from Bantam, New York, 1969. Originally published in German as Der Gelbe Stern, 1960 & 1969.
  202. Select Committee to Conduct an Investigation of the Facts, Evidence, and Circumstances of the Katyn Forest Massacre, The Katyn Forest Massacre, part 5, US Government Printing Office, Washington, DC, 1952. May be listed under “US House of Representatives; Katyn Forest Massacre“.
  203. Gitta Sereny, Into That Darkness, McGraw-Hill, New York, 1974.
  204. Wolfram Setz, Lorenzo Vallas Schrift gegen die Konstantinische Schenkung, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 1975.
  205. William L. Shirer, End of a Berlin Diary, Alfred A. Knopf, New York, 1947.
  206. William L. Shirer, The Rise and Fall of the Third Reich, Simon & Schuster, New York, 1960.
  207. Derrick Sington, Belsen Uncovered, Duckworth, London, 1946.
  208. Constance Babington Smith, Evidence in Camera, Chatto & Windus, London, 1958.
  209. Marcus J. Smith, Dachau, The Harrowing of Hell, University of New Mexico Press, Albuquerque, 1972.
  210. Richard Harris Smith, OSS: The Secret History of America’s First Central Intelligence Agency, University of California Press, Berkely, 1972.
  211. Aleksandr I. Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago, Harper & Row, New York, 1973.
  212. Sonderstandesamt Arolsen (ed.), Die Sterbebücher von Auschwitz, Saur, München 1995.
  213. Albert Speer, Inside the Third Reich, Macmillan, New York, 1970.
  214. Wilhelm Stäglich, Der Auschwitz Mythos, Grabert-Verlag, Tübingen, 1979. English translation Auschwitz; A Judge Looks at the Evidence, Institute for Historical Review, Newport Beach, California, 1986.
  215. Michel Sturdza, The Suicide of Europe, Western Islands, Belmont, Massachusetts, 1968. A censored and edited translation of the Romanian language original, Romania si sfarsitul Europei, Madrid, 1966.
  216. Yuri Suhl, ed., They Fought Back, Crown, New York, 1967.
  217. Isidore Epstein, Talmud, Soncino Press, London, 1936.
  218. Lazarus Goldschmidt (Übersetzer), Talmud, Jüdischer Verlag, Berlin, 1932.
  219. Telford Taylor, “The Nuremberg War Crimes Trials“, in International Conciliation (April 1949), 241-375. Reproduced in following reference.
  220. Telford Taylor, Final Report to the Secretary of the Army on the Nuremberg War Crimes Trials Under Control Council Law No. 10, US Government Printing Office, Washington, DC (August 15, 1949). Preceding reference reproduced pp. 121-237.
  221. R.P. Tew, Pest Control in Germany during the period 1939-1945, H.M. Stationery Office, London, 1951.
  222. H. R. Trevor-Roper, The Last Days of Hitler, Macmillan, New York, 1947.
  223. A. R. Urquhart, The German Rayon Industry During the Period 1939-1945, H.M. Stationery Office, London, 1952. This work was number 33 in a series of British postwar studies of intelligence objectives.
  224. US Chief of Counsel for the Prosecution of Nazi Criminality, Nazi Conspiracy and Aggression, 11 vols., US Government Printing Office, Washington, DC, 1948-1948.
  225. US Displaced Persons Commission, The DP Story, US Government Printing Office, Washington, DC, 1952.
  226. US Special Committee to Study the Rubber Situation, Report of the Rubber Survey Committee, US Government Printing Office, September 10, 1942. The bulk of the report is reproduced in Charles Morrow Wilson, Trees and Test Tubes, the Story of Rubber, Henry Holt, New York, 1943, 261-330.
  227. US-WRB (US War Refugee Board), German Extermination Camps – Auschwitz and Birkenau, Executive Office of the President, Washington, DC, November 1944. This is the “WRB report” which is also supposed to be document 022-L.
  228. US-WRB (US War Refugee Board), Final Summary Report of the Executive Director, Executive Office of the President, Washington, DC, September 15, 1945.
  229. Freda Utley, The High Cost of Vengeance, Regnery, Chicago, 1949.
  230. Frederick J. P. Veale, Advance to Barbarism, C. C. Nelson, Appleton, Wisconsin, 1953. New edition from Devin-Adair, New York, 1968.
  231. Rolf Vogel, ed., The German Path to Israel, Oswald Wolff, London, 1969. Foreword by Konrad Adenauer.
  232. Rudolf Vrba & Alan Bestic, I Cannot Forgive, Grove, New York, 1964.
  233. Rudolf Vrba and Alan Bestic, 44070: The Conspiracy of the Twentieth Century, Star and Cross, Bellingham, Washington, 1989.
  234. Sam Waagenaar, The Pope’s Jews, Alcove Press, London, 1974.
  235. G. Wahrig, ed., Deutsches Wörterbuch, Bertelsmann Lexikon-Verlag, 1973.
  236. Alden H. Watt, Gas Warfare, Duell, Sloan and Pearce, NY, 1942.
  237. G. Woker, Der kommende Gift- und Brandkrieg, Oldenburg, Leipzig, 1932.
  238. Yad Vashem (or Washem) Studies, 8 vols., Jerusalem, 1957-1970.
  239. Yigael Yadin, Bar-Kokhba, Random House, New York and Weidenfeld and Nicolson, London, 1971.
  240. Harold Zink, American Military Government in Germany, Macmillan, New York, 1947a.


  1. Vezi şi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 491-498. N. red. – V.I.Z.


Arthur Robert Butz, aşa cum a spus Robert Faurisson în Prefaţa lui şi cum a afirmat şi el în Cuvînt înainte, s-a documentat patru ani înainte de a scrie această carte despre „Holocau$t“.

În vremea Socialismului, am crezut, cu toţii, iniţial, că fusese adevărat holocaustul evreilor – deşi, atunci, nu existase cuvîntul respectiv nici în cărţile jidăneşti publicate, nici în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX). Se scria, în acele cărţi, despre genocid, despre cît suferiseră ei din cauza nemţilor şi toţi credeam că totul fusese adevărat. Se traduseseră multe cărţi, în Editura Politică, unde trona Valer Roman, sau în Editura Dacia, cărţi pe care le citisem cu interes, fiind curios să aflu asemenea fapte istorice, chiar dacă erau reprobabile. Dar ce, generalul Napoleon Bonaparte, nu asasinase, pe plaja nord-africană a Mediteranei, 4.000 de mameluci luaţi prizonieri, dar pe care nu-i putea hrăni şi nici nu putea să-i elibereze, fiindcă s-ar fi reînarmat şi i-ar fi avut, din nou, ca inamici?! Generalul american George Armstrong Custer este autorul dictonului „Un indian bun e un indian mort“ – devenit panseu popular în western-urile hollywood-iene – şi a devenit eroul S.U.A. pentru că excelase în uciderea indienilor americani mai mult decît alţi generali care practicaseră genocidul ca politică de stat! Aceste crime erau tot genocid, tot crime de război imprescriptibile! Da, dar ăştia erau americani; cu nemţii, însă, era altceva!

Astfel de cărţi sunt: Olga Lengyel, CUPTOARELE LU HITLER; Wieslaw Kielar, CINCI ANI LA AUSCHWITZ; Miklos Nyiszly, AM FOST MEDIC LA AUSCHWITZ (calificată de Arthur Butz ca fiind o fantasmagorie, după cum aţi citit aici, şi a cărei copertă aţi văzut-o mai sus); Arkadii Poltorak, Epilogul de la NÜRNBERG; Simon Wiesenthal, ASASINII PRINTRE NOI; pe acestea le mai am în biblioteca mea, dar mai sunt şi altele, pe care, la fel, le-am citit, dar nu îmi amintesc, acum, numele autorilor şi titlurile lor; ştiu că un astfel de scriitor de amintiri din lagărele de concentrare germane ajunsese colonel în Armata Română (probabil făcut pe puncte). Toată această maculatură tendenţioasă mă convinsese de suferinţele bieţilor evrei. Dar, vorba aceea, minciuna are picioare scurte…

O fostă secretară de partid de la Centrala Industriei Confecţiilor Bucureşti (C.I.C.B.), unde eram sociolog de 17 ani, mi-a spus un banc, eu fiind, atunci, prin 1988, „ofiţer de serviciu“ la cabinetul ei, singur cu ea – Elena Burtea era numele ei –, care, între timp, ajunsese, pentru o vreme, director general al Î.C.T.B. (şi despre care am mai scris că, în cadrul acestei întreprinderi, toate posturile de conducere, pe toate nivelele ierarhice, erau ocupate numai de evrei, şi pe structura căreia se înfiinţase C.I.C.B., condusă de Josif Steinbach, membru perpetuu în M.A.N. şi în C.C. al P.C.R.). Şi e necesar să precizez că şi Elena Burtea era membru supleant al C.C. al P.C.R.! Bancul era scurt, dar elocvent: „Într-o zi, o pisică a fătat cinci pisoi. Şi toţi erau comunişti. După două săptămîni, doi au deschis ochii, iar ceilalţi au rămas comunişti!“ Nu ştiam bancul şi, evident, m-am prăpădit de rîs. Se amuza şi ea de cît de mult rîdeam eu!

La fel păţise şi Arthur Butz: fusese fan al propagandei holocaustului şi, după ce citise cărţile negaţioniste şi scandaloase ale lui Paul Rassinier, fusese şocat şi „deschisese ochii“, devenise conştient de dezinformarea pe care o trăise. În consecinţă, şi-a dat seama de păcăleală şi a început să se documenteze serios, ca un bun inginer, în vederea demolării marii escrocherii care constituie scopul propagandei holocau$tic€. După cum se vede, cele 241 (!) de cărţi enumerate în bibliografia lucrării sale ocupă mai multe corpuri de bibliotecă! Pe lîngă munca din bibliotecă, a fost şi pe teren, în Germania, îndeosebi, pentru o documentare riguroasă. De aceea, cartea lui a rămas, de patru decenii, imbatabilă, iar afirmaţiile injurioase la adresa mea şi a cărţii THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry ale unui mercenar ca delatorul William Totok – denigratorul de serviciu al României de la posturile de radio la care mai are acces, cum am relevat în finalul episodului nr. 17 – nu sunt decît lătrături de cîine bolnav de jigodie.

Pentru a înlesni ajungerea promptă a cititorilor la sursele documentare ale acestei remarcabile lucrări – care reprezintă una dintre marile piese de artilerie (o veritabilă „Katiuşa“!) contra escrocheriei holocau$tului –, am căutat pe internet şi am marcat cu linkuri aproape toate titlurile enumerate, cu excepţia a 4-5 lucrări pe care nu le-am putut identifica. După cum se  poate constata de fiecare cititor, cărţile pot fi cumpărate şi acum, iar unele, transpuse în varianta electronică, pot fi chiar descărcate gratuit. Aşadar, fiecare se poate convinge de justeţea argumentelor şi de onestitatea autorului. Traducerea acestei inestimabile lucrări constituie un mare act de cultură şi de luptă contra făcăturii holocau$tic€, insinuate în conştiinţa oamenilor de peste 150 de ani! Deja anunţasem intenţia de a tipări cât mai multe dintre aceste lucrări.

De altfel, în unele articole ale mele am cerut guvernului să traducă această carte şi altele asemenea ei şi să le trimită gratuit tuturor plătitorilor de impozite. Evident, nu a făcut-o fiindcă guvernele postdecembriste au fost şi sunt formate – cu mici excepţii, neputincioase – numai din trădători de ţară, care nu au nici un interes patriotic să inducă în conştiinţa cetăţenilor adevărul. De aceea au şi distrus învăţămîntul, iar România a ajuns să aibă 4o la sută analfabeţi: oamenii ignoranţi se manevrează uşor, pe cînd cei care au conştiinţă socială şi politică sunt greu sau imposibil de păcălit!

În tot textul cărţii sale, Arthur R. Butz subliniază că propaganda holocaustică este o escrocherie. Iar scopul acesteia este extorcarea de bani a oamenilor miloşi care dădeau bani organizaţiilor jidăneşti ca să îi ajute pe jidanii oropsiţi sau a statelor învinovăţite de comiterea holocaustului. De aceea, după cum am mai scris, foamea nesăţioasă de bani a autorilor de literatură holocaustică duce cu gândul la „rechinii“ din economia de piaţă, care ar face orice ca să câştige bani. Iar cuvântul „rechinii“, cu ghilimele, mă duce cu gândul la filmul Fălci. Interesant este faptul că titlul filmului, în engleză, JAWS, l-a inspirat pe un artist plastic şi a făcut o replică a coperţii inspirate de filmul respectiv, cu titlul JEWS. Pronunţia este cam apropiată. Iar asocierea este, categoric, întemeiată: autorii sionişti ai literaturii holocau$tic€ nu sunt decât nişte „rechinii“ care se înfruptă din „caşcavalul secolului“.

Folosindu-mă inclusiv de scrierile unor jidani cinstiţi ca Norman Finkelstein, Noam Chomsky, Benjamin Freedman, Israel Shahak, Germaine Tillion şi alţii, am relevat că cel care reprezintă port-drapelul propagandei holocau$tic€ este impostorul şi escrocul internaţional Elie Wiesel, care, cum se ştie, a avut tupeul să pretindă că „România a ucis, a ucis, a ucis!“ – şi asta chiar înainte de a fi făcut membru de onoare al Academiei Române şi de a i se decerna decoraţia „Steaua României“ de către slugarnicii de la conducerea României! De aceea am propus ca atît România, cît şi toate statele care l-au decorat să-i retragă respectivele decoraţii – inclusiv Premiul Nobel pentru Pace – şi să fie incriminat, împreună cu toţi propagandiştii proholocaust,  la Tribunalul Penal Internaţional de la Haga pentru dezinformare, propagandă mincinoasă şi extorcare de fonduri. Cartea lui Arthur Robert Butz, THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY, este o probă imbatabilă în acest proces necesar şi sanogen pentru viaţa internaţională.

Totuşi, ar fi o problemă. La Procesul de Nürnberg, delegaţia S.U.A. era compusă din circa 200 de persoane şi aproape toţi erau jidani. Care o fi fiind componenţa etnică, acum, a Tribunalului Penal Internaţional de la Haga?

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

Sfîrşitul cărţii

Postfaţa o citiţi aici





Episodul anterior


Vergasungskeller sau „Pivniţa de gazare“

vezi şi capitolul «SUPLIMENT C (2), Vergasungskeller sau „Pivniţa de gazare“», pe http://www.altermedia.info/romania/2014/04/07/inselatoria-secolului-xx-49/.

În Înşelătoria secolului XX am examinat un document citat adesea, datat 29 ianuarie 1943, în care Karl Bischoff, şeful departamentului construcţii Auschwitz, raporta lui Hans Kammler, şeful Serviciului tehnic S.S. Berlin, starea de funcţionare a crematoriului II:

„Crematoriul II a fost terminat – cu excepţia câtorva lucrări secundare – prin folosirea tuturor forţelor disponibile, în ciuda nenumăratelor dificultăţi şi a gerului, prin echipe de 24 de ore. Focul s-a aprins în prezenţa inginerului Prüfer, reprezentantul furnizorului, firma Topf und Söhne din Erfurt. Totul funcţionează foarte satisfăcător. Cofrajul tavanului din beton al pivniţei, folosită ca morgă (Leichenkeller), nu a fost încă ridicat, din cauza gerului. Nu este, însă, foarte important întrucât camera de gaz [Vergasungskeller] poate fi utilizată în acest scop“23 (…).

În cartea lui, Pressac scrie că interpretarea mea a termenului de Vergasungskeller, „deşi perfectă în formă literară, nu are nici o valoare din punct de vedere tehnic“24. Termenul de Vergasungskeller, din acest document din 1943, este interpretat de Pressac ca desemnând o cameră de gazare pentru omucidere, clasând-o pe primul loc în lista sa de 39 de „urme criminale“ de gazare la Auschwitz25. Astăzi aş spune că, deşi traducerea mea este exactă din punct de vedere tehnic, Pressac a arătat că, în acest caz, interpretarea mea nu era corectă. Totuşi, interpretarea dată de el este la fel de incorectă, după cum o arată elementele pe care le reproduce el însuşi. Această chestiune de detaliu trebuie examinată mai îndeaproape26.

Cele două cuvinte germane importante sunt Begasung, tratament cu un gaz, şi Vergasung, gazeificare sau transformarea unui lucru în gaz, chiar şi în sensul vag al termenului. (De exemplu, cuvântul german pentru carburaţie este Vergasung). De aceea, deşi « fumigare » s-ar traduce normal prin Begasung, pentru un motiv nu foarte clar, germana utilizează Vergasung în loc de Begasung. Astfel, pentru atacurile cu gaz din Primul Război Mondial, se utiliza termenul de Vergsung, iar profesioniştii dezinfectării folosesc adesea mai curând termenul de Vergasung decât de Begasung, pentru a vorbi despre activitatea lor. Se pare, totuşi, că Begasung nu înlocuieşte niciodată pe Vergasung, camera de gazare-dezinfecţie sau de distrugere a puricilor se numeşte în general Gaskammer, nu Vergasungskammer sau Vergasungskeller. În consecinţă, la Auschwitz, camerele de gazare-dezinfecţie contra puricilor şi păduchilor se numeau Gaskammern27. Este vorba de genul de convenţii uzuale arbitrare care se pot produce în orice limbă şi pe care nu le putem deduce din simpla consultare a unui dicţionar.

Totuşi, semnificaţia normală a termenului de Vergasung, în context tehnic, este gazeificare, producţie de gaz sau carburaţie. Considerând toate acestea şi ştiind că anumite crematorii necesită un amestec combustibil gaz-aer, care trebuie introdus prin jigloare situate în exterior, am interpretat Vergasungskeller menţionat în documentul din 1943 ca locul unde cocsul sau cărbunele se transformă în gaz combustibil amestecat cu aer, de unde se introduce sub presiune în cuptorul-crematoriu.

Deşi nu se poate spune că această interpretare este „fără valoare din punct de vedere tehnic“, Pressac consideră că ea este incorectă în cazul prezent. Demonstraţia lui se sprijină pe numeroase desene industriale ale crematoriului II, în diverse etape de concepţie, care nu prezintă nici o instalaţie de acest gen; nu mai puţin, Pressac foloseşte şi alte desene industriale ale cuptoarelor crematorii tip produse de compania Topf, precum şi alte date tehnice pe această temă, totul arătând că instalaţiile de cremaţiune de la Auschwitz nu fuseseră concepute aşa cum crezusem eu, fiind alimentate cu combustibil din cocsul stocat în spatele cuptoarelor28.

Pe baza unui document descoperit recent, Pressac arată că morga de la subsol (Leichenkeller), care nu putea fi utilizată din cauza gerului, era Leichenkeller 2. De aceea, trage concluzia că Vergasungskeller trebuie să fie Leichenkeller 1 şi că în documentul respectiv nu i se spune „Vergasungskeller“ decât ca urmare a unei „enorme gafe (sic) (…), prima prostie sau imprudenţă pe care cadrele S.S. sau civilii nu se puteau împiedica să nu o facă“, deşi linia de conduită care fusese adoptată consta în a nu utiliza nici un fel de termeni acuzatori în scris29. Deşi este adevărat că termenul german normal pentru o cameră de gazare contra puricilor sau pentru omucidere este acela de Gaskammer, Vergasungskeller este şi el posibil, din punct de vedere lingvistic.

Astfel, după cum au notat şi alţii, Pressac este în situaţia bizară a cuiva care susţine că o cameră numită invariabil Leichenkeller pe toate desenele tehnice, trebuia să fie utilizată numai temporar ca Leichenkeller, în loc să fie folosită normal şi conform prevederilor cameră de gazare sau simultan cameră de gazare şi morgă, în acelaşi timp. În acest ultim caz, victimele, care nu bănuiau nimic, ar fi stat în picioare pe cadavre, pe care nu le vedeau, ceea ce readuce în actualitate povestea elefantului

invizibil. Singura interpretare care merită să fie examinată este primul caz, în care intervalul implicat de utilizarea clădirii pentru exterminare ar fi fost „fără importanţă“, ceea ce este o contradicţie majoră dacă pretindem, precum Pressac, că rolul principal al clădirii era gazarea în masă.

Întrucât acest document confirmă că, forţaţi de împrejurări, în ianuarie 1943 germanii s-au descurcat utilizând o instalaţie mai complicată ca un crematoriu ordinar, consider că aceasta este o probă în plus contra afirmaţiei după care, în vara lui 1942, s-ar fi decis că scopul principal al crematoriilor ar fi exterminarea prin gazare. Utilizarea unei camere Vergasungskeller ca morgă nu numai că nu a împiedicat punerea în funcţiune a crematoriului II, ci chiar a ajutat la mai rapida avansare a lucrărilor. În ceea ce mă priveşte, cred că trebuie să acordăm un mai mare interes documentului în întregul lui, decât numai termenului de Vergasungskeller, care este menţionat. Consider că Hilberg nu a făcut decât o foarte rapidă referinţă la acest document întrucât şi-a dat seama de adevărata lui semnificaţie30. Pressac, însă, preferă să ne lase în completă ignoranţă cu privire la conţinutul ca atare al documentului respectiv.

În orice caz, logica interpretării de către Pressac a acelei Vergasungskeller drept cameră de gazare depinde în întregime de supoziţia lui deliberată că în crematoriul II trebuie să fie o cameră de gazare. Fără această supoziţie, situaţia concretă este următoarea:

(1) Singurul document care vorbeşte exclusiv de funcţionarea crematoriului II face referinţă la un Vergasungskeller care se utilizează temporar ca morgă, pentru întărirea eficienţei crematoriului, şi nu conform funcţiei sale precise sau normale.

(2) Pe numeroasele desene tehnice de crematorii examinate de Pressac, nu există nici o menţiune de Vergasungskeller, Gaskammer sau ceva asemănător31 şi

(3) Nimic în aceste desene tehnice nu implică şi nu impune existenţa a ceva care ar putea fi descris ca Vergasungskeller. De exemplu, în ceea ce ne priveşte, am arătat că, prin construcţia lor, crematoriile nu implicau nici o instalaţie de acest gen.

Concluzia care se impune este că aşa numita Vergasungskeller nu se găsea în aceeaşi clădire cu crematoriul II. Presupun că se afla undeva prin apropiere. În lumina cunoştinţelor actuale, opinia că această Vergasungskeller s-ar fi găsit în aceeaşi clădire cu crematoriul II nu se sprijină decât pe nevoia stringentă a unei camere de gazare lângă crematoriu, pentru nevoile propagandei exterminaţioniste. În absenţa masei documentare prezentate de către Pressac, prezenţa acestei Vergasungskeller lângă crematoriu părea logică, deşi pentru cu totul alte funcţiuni decât cele pe care i le rezervă Pressac. Pe această supoziţie m-am bazat şi eu când am scris Înşelătoria secolului XX. Supoziţia părea confirmată de observaţia că tehnica utilizată de crematoriu necesita o instalaţie de acest gen pentru gazeificarea cocsului. Fără să îşi fi dat seama, Pressac a demonstrat că încăperea numită Vergasungkeller nu era în clădirea crematoriului II. În numeroasele planuri de construcţie nu se vede nimic care ar putea fi această Vergasungskeller şi de altfel nimic nu îi solicită sau implică existenţa, în afară de o supoziţie gratuită, arbitrară şi apriorică.

De vreme ce această Vergasungskeller nu se găsea în clădirea crematoriului II, chestiunile privind natura şi amplasamentul ei nu au decât o importanţă limitată. Cred că este suficient să arătăm că acest termen se poate folosi pentru a desemna activităţi care aveau sau puteau să aibă loc în altă clădire din lagăr, desigur nu prea depărtată.

Pentru a da mai întâi interpretarea ce mi se pare mai verosimilă, este foarte puţin probabil că oraşul Auschwitz ar fi dispus de mijloacele necesare pentru producerea şi/sau distribuţia de gaz combustibil care ar fi putut acoperi nevoile enormului complex industrial al lagărului pe care noi îl numim „Auschwitz“. Pe lângă nevoile legate de activităţile industriale, trebuie să socotim şi pe cele legate de bucătărie, încălzire, incinerarea deşeurilor etc. Din cauza lipsei de gaz natural şi dată fiind abundenţa de cărbune în zonă, germanii dezvoltaseră considerabil gazeificarea cărbunelui32. Cărbunii găsindu-se din belşug în regiunea Auschwitz, tehnicile gazeificării lor sau a cocsului erau foarte bine adaptate condiţiilor locale.

Prima oară când am considerat că Vergasungskeller trebuie să fi fost un generator de gaz combustibil pentru crematorii, am scris următoarele: «Cele două metode frecvente pentru producerea de gaz combustibil pe bază de cărbune sau cocs constau fie în trecerea aerului peste un strat de cocs aprins, pentru a obţine „gaz de cocs“, fie în trecerea peste cărbunele sau cocsul încins a vaporilor de apă, obţinându-se, astfel, „gaz de apă“»33. Păstrez aceeaşi interpretare, fără să cunosc amplasarea exactă a încăperii-instalaţiei Vergasungskeller, dar ştiind că gazul produs de aceasta avea o întrebuinţare mai generală, nu numai pentru funcţionarea crematoriilor. Aceasta pare pe deplin justificat de faptul că planurile de construcţie ale crematoriilor nu indică nici un loc pentru Vergasungskeller, lagărul având, pe de altă parte, multiple nevoi de un gaz-combustibil, care putea fi fabricat cu uşurinţă, pe baza cărbunelui abundent în regiune34.

În treacăt fie spus, în optica noastră actuală nu este foarte important de ştiut dacă această Vergasungskeller era deja în stare de funcţiune sau numai în construcţie. Importantă este posibilitatea utilizării ei temporare ca morgă. Pare chiar să fie mai bine dacă ea nu era în stare de funcţionare întrucât, în acest caz, nimic nu împiedica utilizarea ei ca morgă. Am spus-o însă, aceasta este interpretarea mea „preferată“; există, însă, şi alte posibilităţi, peste care nu putem trece cu vederea.

Am arătat că gazul combustibil produs în lagăr a putut fi utilizat şi în alte scopuri, de exemplu la arderea deşeurilor, în care caz el a fost doar un combustibil de completare. Există însă şi un alt sens în care Vergasung se poate folosi/aplica la incinerarea deşeurilor întrucât, din punct de vedere tehnic, deşeurile devin un combustibil care se transformă în gaz. Incinerarea (Verbrennung) este de fapt un caz special de gazeificare (Vergasung) în cadrul căreia deşeurile-combustibil sunt calcinate în cel mai înalt grad posibil, obţinându-se, de exemplu, bioxid de carbon (CO2) în loc de oxid de carbon (CO, gaz combustibil, în care caz putem spune că a avut loc operaţiunea de Vergasung). Incinerare perfectă nu există, însă, astfel că limita între Verbrennung şi Vergasung este relativ confuză. Gazeificarea deşeurilor, reziduurilor şi gunoaielor, adică Müllvergasung, în limbaj tehnic german, nu a apărut decât după război35. Pe timpul războiului, se pare că Vergasung nu s-a putut utiliza decât în contextul incinerării gunoaielor, ca unul dintre numeroasele procedee specifice dintr-o uzină specializată, de fapt în Müllverbrennung36. De aceea, această a doua semnificaţie a termenului de Vergasung, relativă la incinerarea gunoaielor, nu pare să se poată aplica, fiind foarte puţin probabil că s-a putut zice la Auschwitz, de un incinerator de gunoaie, că acesta efectuează operaţiunea Vergasung. Totuşi, această posibilitate trebuie menţionată. În acest caz, în localul coşurilor, din spatele cuptoarelor-crematorii, exista un incinerator de gunoaie, ale cărui gaze se amestecau cu emanaţiile cuptoarelor, fiind apoi captate de sistemul de ventilaţie, care le evacua pe coş37. Nu cred că încăperea Vergasungskeller a putut fi acest local întrucât, în afară de motivele deja arătate, planurile nu fac referinţă la aşa ceva, iar spaţiul disponibil ar fi fost insuficient pentru înlocuirea chiar temporară a unei enorme Leichenkeller 238. Totuşi, cu toate aceste obiecţii, termenul de Vergasung putea fi utilizat pentru desemnarea celor două procedee (cremaţiune şi incinerare a gunoaielor) de care vorbim aici. Nu cred însă în verosimilitatea considerării încăperii Vergasungskeller (keller = pivniţă) ca locul unde se incinerau gunoaiele.

În apropierea crematoriilor de la Birkenau existau trei staţii de epurare  (Kläranlagen), în diferite stadii de construcţie39. În esenţă, tratamentul apei folosite constă în accelerarea procesului natural prin care metabolismul bacteriilor transformă gunoaiele solide în gaz şi solide inerte (pământ amestecat cu apă, noroi), respectiv eliminarea sau utilizarea noroiului. În legătură cu aceasta, cuvântul Vergasung ar fi putut fi folosit în mai multe cazuri. Un scurt rezumat al operaţiunilor, nu va fi inutil:

  1. Aerisire-ventilare (Belüftung)
  2. Sterilizare cu soluţie de clor
  3. Producţie de gaz metan
  4. Prevenirea formării gazului metan în canalele de scurgere (Kanalvergasung)
  5. Incinerarea noroiului (Schlammverbrennung)

Gazeificarea noroiului nu a apărut decât după război şi nu ne interesează aici. În literatura tehnică, ventilarea apelor conţinute în bazinele de golire şi rezervoarele septice este considerată o formă de „transfer gazos“40, pentru că se caută o acţiune biochimică specifică oxigenului. Scopul precis al acestei ventilaţii este de a favoriza activitatea bacteriilor aerobe. Se insistă într-atât asupra acestui obiectiv încât am văzut utilizându-se termenul de Begasung pentru a desemna de fapt Belüftung41. De asemenea, în această ordine de idei, am văzut că se folosesc termenii de Belüftungskammer (cameră de aerisire sau ventilaţie) şi Belüftungsschacht (conductă de aerisire42). În general, sterilizarea se efectuează prin trecerea unei pături de clor lichid sau gazos (deja un Vergasung43), apoi injectarea acestui gaz în apele vidanjate şi emanaţiile acestora, în care caz este vorba de Begasung.

În cazul disoluţiei anaerobe a apelor folosite se produc o serie de gaze (gaze de fermentaţie sau Faulgas), mai ales metan, care poate fi utilizat ca sursă de energie. De obicei, această producţie de gaz se numeşte mai curând Gaserzeugung, decât Vergasung. În plus, din momentul în care gazul se produce la suprafaţa bazinului de disoluţie anaerobă este foarte puţin probabil ca acest proces să fie considerat ca putându-se efectua într-o pivniţă, Keller. Totuşi, procesul de producţie de gaz utilizabil nu se termină în acest punct, existând suficiente complicaţii care permit diferite combinaţii care antrenează utilizarea de diverşi termeni tehnici. După tratamentul apelor uzate sau folosite, trebuie eliminate impurităţile, mai ales hidrogenul sulfurat, dacă se doreşte utilizarea metanului. Eliminarea hidrogenului sulfurat se face de obicei prin epurare într-un Resseneisenerzfilter44, adică prin filtrarea, pe bază de oxid de fier, practicată în aşa-numitele uzine de gaz sau în centrele de distribuţie a gazelor.

După cum am spus, tratamentul apelor folosite constă în accelerarea proceselor naturale. Gazul se produce mai întâi spontan, în canale, înainte ca apele de scurgere să ajungă la bazinul de vidanjare şi instalaţiile de tratare. Acest proces se numeşte Kanalvergasung, iar în Germania interbelică i-au fost consacrate o serie de studii, între altele o teză de doctorat susţinută în anul 193345. Pentru prevenirea efectelor de nedorit, precum exploziile, ventilația este adesea suficientă. Totuşi, când aceasta nu este suficientă, se foloseşte procedeul Gerlach, în versiune mobilă sau fixă, care evacuează gazul prin aspiraţie46. În acest caz, rolul instalaţiei de tratament nu este de a efectua operaţia Vergasung, ci dimpotrivă, de a o opri. Blocând producerea spontană, Vergasung, de gaz, se produce operaţiunea de Entgasung. Incinerarea noroiului de vidanjare s-a practicat în Germania încă de la începutul secolului al XX-lea. În Statele Unite, în anii ’30, s-au construit instalaţii puternice şi foarte economice, de mare interes în ceea ce priveşte rezolvarea problemei acestor noroiuri47. În acest caz, are loc fenomenul Vergasung, după cum am arătat la începutul acestei discuţii. Se produce gaz combustibil, dar mai întâi se consumă, pentru că nu putem arde noroaiele fără utilizarea unui combustibil de completare, măcar pentru preîncălzire. În aceste condiţii, este evident că gazul ieşit din noroi este o sursă comodă de energie48. După război, în cadrul unui procedeu tehnic numit Ölvergasungsbrennern49, combustibilul de completare utilizat a fost motorina.

Nu am putut situa încăperea Vergasungskeller nici în instalaţiile de epurare. În schimb, am inventariat cinci sensuri ale termenului de producţie de gaz sau de tratament cu gaz, care apar în cadrul tehnicii de epurare. În cărţile germane despre tratamentul apelor folosite, nu am putut găsi termenii de Vergasungskeller sau  Vergasungskammer, dar nu este neapărat necesar. Documentul în chestiune nu a fost scris de un specialist în tratamentul apelor, ci de un inginer în construcţii, care informa un alt inginer în construcţii. Autorul documentului nu îşi putea imagina că, zeci de ani mai târziu, istoricii celui de-Al Doilea Război Mondial vor studia îndelung nota lui redactată în grabă. Totuşi, după cum am spus, prefer prima interpretare, după care prin Vergasungskeler trebuie înţeles un generator de combustibil sau gaz obişnuit, de oraş, pentru o folosire generală.

Numai studiul de ansamblu al construcţiilor lagărului ar putea rezolva această chestiune. Din păcate, acest lucru va fi foarte dificil. Documentele necesare sunt păzite cu străşnicie de cei care le-au confiscat. O parte dintre documentele furnizate lui Pressac de către Muzeul de Stat din Auschwitz (Panstwowe Muzeum Oswiecim, căruia Presac îi exprimă o abundentă recunoştinţă), îi fusese furnizată acestuia de către Statul Israel50. Presupun că izraelienii posedă documente pe care nu le vor scoate la lumină. Ca răspuns la cererea mea de informaţii privind tratamentul apelor folosite, Muzeul Auschwitz mi-a răspuns, la 26 august 1991, că „(posedă) mai multe planuri de construcţie“ a instalaţiilor, dintre care unul este reprodus în cartea lui Presac. Muzeul mi-a mai spus că la Arhivele Centrale din Moscova „aş putea găsi o abundentă documentaţie despre construcţiile şi instalaţiile de tratare a apelor de la Birkenau“. Localizarea precisă a mult căutatei Vergasungskeller51 ar putea fi foarte dificilă. Pentru moment, singurul lucru care pare sigur este că ea nu trebuie căutată în clădirea crematoriului.

Raportul War Refuge Board

La 7 aprilie 1944, doi jidani slovaci, Walter Rosenberg şi Alfred Wetzler, au evadat de la Auschwitz după doi ani de captivitate. Evadarea lor a fost raportată la 9 aprilie printr-o telegramă Gestapo către Berlin şi alte destinaţii52.

Rosenberg şi Wetzler sunt prezentaţi ca fiind principalii autori ai documentului despre Auschwitz, publicat în noiembrie 1944 sub formă de Raport întocmit de War Refuge Board.

Acestui raport i-ar fi fost adăugate, se zice, unele suplimente, de către alţi doi jidani (Czeslaw Mordovicz şi Arnost Rosin), evadaţi tot de la Auschwitz, la 27 mai 1944, şi de către un comandant polonez, evadat şi el, tot de acolo. Scriind Înşelătoria secolului al XX-lea, credeam că acest document, pe care l-am numit Raport WRB, este important pentru subiectul care ne preocupă, întrucât el marca prima cauţiune majoră adusă de către o putere aliată afirmaţiei privind exterminarea la Auschwitz.

O broşură publicată la New York în martie 1944, sub egida Office War Information a guvernului american şi a National CIO War Relief Committee pare a fi compilarea tuturor rapoartelor cu privire la Auschwitz, primite prin intermediul rezistenţei poloneze. Această broşură ilustrează ceea ce se spunea despre Auschwitz, în primăvara lui 1944. Auschwitz-ul era descris ca un „lagăr al morţii“, dar nu ca un loc de exterminare masivă a jidanilor. Se făcea aluzie la astfel de exterminări, dar numai în ceea ce priveşte lagărele Belzec, Sobibor şi Treblinka53. Suntem în faţa unui exemplu că Aliaţii s-au abţinut să pretindă că Auschwitz-ul ar fi un lagăr de exterminare, inclusiv la doi ani după ce se zice că ar fi devenit un astfel de lagăr şi în ciuda faptului că întregul Auschwitz era un complex enorm de instalaţii industriale, care nu prezentau mai multe secrete decât orice alte industrii de asemenea proporţii din lume. Prezenţa masivă la Auschwitz a unui personal care nu făcea parte din organizaţia S.S. făcea imposibil orice secret în legătură cu cele ce se petreceau acolo).

Pressac a consacrat un capitol al cărţii sale pentru a demonstra exactitatea în esenţă a Raportului WRB, în ciuda diferitelor erori şi contradicţii pe care, totuşi, le pune în lumină (mai ales numărul şi dispoziţia crematoriilor de la Birkenau).

Identitatea autorilor Raportului WRB rămâne o problemă, dar de importanţă secundară. Este însă absolut sigur că Raportul WRB este o emanaţie a cercului din jurul rabinului Michael Dov Ber Weismandel, din Slovacia, ai cărui membri pretind că i-ar fi primit pe cei evadaţi şi le-ar fi cules povestea de pe buze. Ulterior, cei cinci evadaţi şi-au schimbat de mai multe ori numele. Potrivit contribuţiei lui Erich Kulka, publicată într-o carte din 196754, Rosenberg a devenit Rudof Vrba, Wetzler s-a metamorfozat în Josef Lanik, Mordowicz s-a schimat la faţă în Petr Podulka, iar Rosin s-a transformat în Jan Rohac. Toate aceste schimbări de nume ar fi avut menirea să le păstreze anonimatul după evadare. Rosenberg a rămas însă, Vrba, predând în prezent farmacologia la Columbia britanică, o universitate din Canada. Se poate ca ceilalţi trei jidani să-şi fi abandonat numele împrumutate. Wetzler însă a făcut din Lanik pseudonimul său literar. În articolul său din 1967, Kulka nu menţionează comandantul polonez, identificat uneori ca fiind polonezul Jerzy Wesolowski, evadat şi el, care şi-a schimbat numele în Jerzy Tabeau. Într-un articol din 1964, T. Iwaszko, de la Muzeul de Stat din Auschwitz (PMO), îl menţionează pe Wesolowski/Tabeau, semnalând că a fost înregistrat la 26 martie 1942 sub numărul matricol 27.273, a evadat la 19 noiembrie 1943 şi a scris câteva articole pentru publicaţiile clandestine. Iwaszko nu făcea, însă, din Wesolowski/Tabeau un comandant polonez55. În 1979, John S. Conway a scris că „identitatea [comandantului polonez] nu a fost revelată până în prezent. De asemenea, nu ştim pe ce cale ultima parte din raport[ul WRB] a ajuns în mâinile şefilor comunităţii jidăneşti din Geneva“56. În cartea sa din 1981, Auschwitz and the Allies, Martin Gilbert declară că raportul „comandantului polonez“ a fost adăugat raportului jidanilor în iunie 1944, de către Richard Lichtheim, de la biroul Agenţiei jidăneşti din Geneva57. Foarte curios, într-un documentar televizat despre lucrarea lui Gilbert, realizat la câţiva ani după publicarea acesteia, putem vedea faţa comandantului polonez, fără să ni se dezvăluie numele lui. Într-un articol din 1985, consacrat mai ales lui Rosenberg şi Wetzel, Kulka îl menţiona pe Tabeau ca evadat din lagărul de ţigani Auschwitz58; apoi, într-un alt articol din 1986, foarte asemănător celui din 1985, îl identifică pe comandantul polonez ca fiind Wesolowski-Tabeau59.

Raportul WRB contrazice într-un punct important versiunea exterminării formulată de către Pressac, care, fără să ne surprindă, are aerul că ignoră acest lucru. Conform Raportului WRB, în lagărul principal (numit Stammlager sau Auschwitz I, pentru a-l distinge de Birkenau) nu ar fi avut loc gazări. Acest lucru nu este spus în mod explicit de către Raportul WRB, totuşi el este afirmat clar, deşi în mod implicit60. Gazările sunt descrise ca având loc numai la Birkenau, în pădurea de mesteceni („Brezinsky“) sau încă în „Bunkers“, lângă Birkenau.

Partea redactată de Wetzler, din Raportul WRB, spune că acesta a fost a fost expediat la Auschwitz la 13 aprilie 1942, imediat după sosirea sa61. Totuşi, Vrba, în partea de raport atribuită lui, afirmă că el a fost cazat la Stammlager (lagărul principal de la Auschwitz) îndată după sosirea sa, la 30 iunie 1942, pe când lucra la uzina de cauciuc „Buna“ (Monowitz [sau Auschwitz III]), până ce a fost transferat la Birkenau, în decembrie 194262. În cartea redactată după război, Vrba afirmă că ar fi fost foarte activ în rezistenţă, spunând despre Wetzler că „informațiile lui despre lagăr erau profunde şi întinse, graţie popularităţii de care se bucura printre deţinuţi“63. În ceea ce mă priveşte, sunt ultimul în a-l crede pe Vrba; totuşi, este adevărat că autorii raportului dispuneau de nenumărate detalii cu privire la lagăr, lucru confirmat de o serie de elemente ale Raportului WRB, de exemplu menţionarea ordinului de carantină din 23 iulie 194264, planul general al lagărului, şi o echivalenţă apropiată între convoaie şi numerele matricole a căror listă furnizată este exactă65. După cum am mai scris în urmă cu mult timp, „trebuie să presupunem că o mare parte a elementelor din raport sunt veridice (…) competenţa autorilor raportului nu este contestabilă“66. Autorii cunoşteau interiorul lagărului (dar nu şi interiorul crematoriului Birkenau, după cum Pressac o recunoaşte).

În acest punct Pressac se găseşte în faţa unei contradicţii importante. El însuşi arată, pe de o parte, contradicţiile din declaraţiile pretinşilor martori oculari obişnuiţi (de exemplu, comandantul Höss, de la Auschwitz), totuşi continuă să mimeze, cel puţin, că aceştia, în mărturisirile lor, vorbeau, chipurile, despre evenimente reale. Totuşi, dacă vrea să accepte Raportul WRB, el trebuie să renunţe la depoziţiile pretinşilor martori oculari Höss, Fajnzylberg (Jankovski), Muller et Broad, întrucât aceştia pretind a fi asistat la gazări în masă în Stammlager şi că, după Presac, lipsa de documente şi „starea actuală a clădirilor“ face că mărturisirile lor constituie unica „dovadă pentru stabilirea realităţii gazărilor omucide în Stammlager“67. Nu este vorba de o contradicţie minoră. Ceea ce vreau să spun este că nu se mai poate susţine că aceşti „martori“ au vorbit despre evenimente reale. Întrucât martorii respectivi nu au fost de bună credinţă, mărturiile sau confesiunile lor despre exterminările în masă în alte părţi ale lagărului Auschwitz trebuie respinse. Întrucât această mărturie nu este, însă, mai puţin demnă de crezare decât altele, Pressac trebuie să renunţe la toate pretinsele mărturii ale pretinşilor martori oculari. Pressac, deci, vorbeşte de un program de exterminări în masă, care nu se poate sprijini pe mărturia nici unui martor demn de crezare.

După cum am spus, suntem în faţa unei „inepuizabile surse de absurdităţi“ şi am putea cu uşurinţă neglija importanţa acestui aspect pentru care chestiunea identităţii autorilor Raportului WRB este secundară. Redactând şi difuzând raportul, unicul obiectiv al autorilor lui, foarte bine informaţi, a fost de a pretinde că germanii sunt pe cale de a extermina jidanii în masă, la Auschwitz. Este vorba de o născocire a propagandei de război şi nimic nu ne obligă să credem în astfel de declaraţii. Totuşi, nici Pressac, nici altcineva nu poate contesta că dacă, într-adevăr, ar fi avut loc gazări la Stammlager (Auschwitz I), Raportul WRB ar fi vorbit despre asta. În consecinţă, aceste gazări nu au avut loc. Totuşi, mărturiile cu privire la Stammlager sunt echivalente, prin credibilitatea lor şi prin condiţiile în care au fost făcute, cu cele privind presupusele gazări în masă din alte părţi ale lagărului.

În cadrul exploatării contemporane a Raportului WRB, Vrba deţine rolul unei adevărate vedete. De când s-a făcut cunoscut ca fiind, de fapt, Rosenberg (probabil în 1958), el a publicat o carte (în 1964) despre cele trăite de el în timpul războiului (I Cannot Forgive), a fost martor al acuzării în primul proces al lui Ernst Zündel (Toronto, 1985), a apărut în diferite documentare televizate68. În legătură cu viaţa sa la Auschwitz, este evident că Vrba minte. Acest lucru poate fi constatat cu uşurinţă, prin examinarea, pe de o parte, a cărţii sale, pe de alta a depoziţiei lui din 1985, în procesul de la Toronto, în cadrul căruia a declarat despre cartea sa că aceasta nu a fost „decât un tablou artistic, (…), nu un document pentru un tribunal“69. Am arătat, deja, erorile principale ale cărţii lui70. El crede că înainte de aprilie 1944 aproape nimeni nu a evadat de la Auschwitz, afirmând că în chiar cursul evadării lui ar fi avut loc un raid american deasupra lagărului71. În realitate, primul raid aerian aliat deasupra lagărului Auschwitz a avut loc la 20 august 194472.

De asemenea, am remarcat că „tonul general al cărţii şi descrierea felului în care s-ar fi comportat, în lagăr, principalele persoane“ contribuie la compromiterea credibilităţii cărţii. În cartea mea nu am dat chiar cele mai frapante exemple, temându-mă că nu voi fi crezut. De data asta, voi menţiona, însă, câteva dintre fantasmagoriile lui Vrba. El pretinde, de exemplu, că în lagărul Novaky, gardienii slovaci puneau ţeava puştii în burta unui biet jidan aflat pe tinetă, iar la Auschwitz „bancnotele de 20 de dolari erau utilizate ca hârtie igienică“73. Evident, el vorbeşte de bancnotele americane, nu de cele germane. Licenţa poetică permite acestui dramaturg al W.C.-urilor de la Auschwitz descrierea unei scene în care un colonel Gestapo îşi sprijină pistolul pe craniul unui jidan aflat pe acelaşi „tron“, căruia, la terminare, foarte politicos îi serveşte bancnota igienică! Cititorii vor aprecia gradul de credibilitate al unor asemenea scene şi al unui asemenea autor. (În paranteză fie spus, fanteziile grosolane, triviale, obscene şi vulgare constituie una dintre trăsăturile frapante ale Talmudului74).

Pe de altă parte, descrierea pe care Vrba o face despre escrocheriile unor cadre S.S. sau a deţinuţilor cu funcţii în „Kanada“, „inima comercială a lagărului Auschwitz“75, unde erau depozitate bunurile personale ale deţinuţilor, pare de o sinceritate neobişnuită, deşi presărată cu câteva inepţii.

Cartea lui Wetzler/Lanik despre Auschvitz, o spun cu satisfacţie, este prezentată pur şi simplu ca un roman76. Întrucât, în cartea mea, insistasem asupra lui Vrba, John S. Conway, istoric şi coleg cu acesta la universitatea Columbia britanică, a publicat, în 1979, un articol pe marginea Raportului WRB77. De asemenea, în 1981, Conway a publicat o versiune germană a Raportului WRB, iar în 1984 a publicat încă un articol pe aceeaşi temă (mai ales despre Rudof Vrba) şi despre Ungaria78.

Conway ne datora această critică de mai multă vreme. În articolul său din 1967, Kulka nu spusese nici o vorbă despre cartea lui Vrba, publicată în 1964; în 1985, însă, revizionismul istoric devenise irezistibil. Kulka îi reproşează lui Conway de a se fi arătat gata „să accepte fără spirit critic şi ca un fapt ipocrizia şi nesinceritatea lui Vrba“, „de a lăsa declaraţiile contradictorii şi îndoielnice ale acestuia să (…) arate că raportul (WRB) denaturează faptele, că descrierea camerelor de gazare de la Auschwitz nu era decât fructul imaginaţiei sale“79.

Când, în 1985, Vrba a recunoscut că povestea din cartea sa nu era veridică, am crezut că aceasta va marca sfârşitul carierei sale de „actor ambulant“ în spectacolul itinerant Auschwitz. Totuşi, cu câteva adăugiri, stupiditatea a fost reeditată în 1989 sub titlul 44070: The Conspiracy of the Twentieh Century80. Se pare că, cu toate inepţiile lui, textul iniţial a fost reprodus în această nouă ediţie, la care s-au mai adăugat câteva anexe. Partea din Raportul WRB, atribuită lui Wetzler şi Rosenberg, este reprodusă alături de o anexă despre „procesele ofiţerilor S.S. de la Auschwitz“, un text al lui Vrba despre aspectele economice ale persecuţiei jidanilor de către germani, o scurtă biografie a lui Vrba (în care numele de Rosenberg nu este menţionat) şi un eseu al lui Conway, pe baza articolului său din 1979, care, astfel, este completat şi dezvoltat.

Nicăieri, în noua ediţie, Vrba nu încearcă să corecteze, să explice sau să se scuze pentru inepţiile şi erorile clare din ediţia originală a cărţii sale, sau pentru mărturisirea din 1985, când, în faţa tribunalului din Toronto, a declarat despre cartea sa că este un „tablou artistic“, adică neconformă adevărului. Conway ignoră aceste probleme, ca şi criticile care i-au fost adresate pentru credulitatea arătată lui Vrba. Nici el nu se scuză pentru a fi acordat o cauţiune implicită acestei cărţi, despre care toată lumea spune, acum, inclusiv autorul ei, că nu este adevărată. Se pare că nu vrea sau nu poate să tragă concluzia cuvenită. La fel stau lucrurile cu toţi cei care publică diverse lucrări pe tema Holocaustului. Toţi par să presupună că examenul critic al cărţilor lor nu este necesar. În consecinţă, toţi par dispuşi să scrie orice tâmpenie, câtă vreme critica va fi condamnată să se limiteze la scrieri relativ esoterice.

În 1990, Vrba s-a certat cu Raul Hilberg, Shamuel Krakowski de la Yad Vashem şi Yehuda Bauer pe tema numărului celor „exterminaţi“81.


Să revenim la Pressac. Regula de aur a cărţii lui este refuzul de a accepta implicaţiile Raportului WRB. Am auzit pe unii revizionişti vorbind despre cartea lui Prassac ca despre un efort respectabil în materie de căutare a adevărului istoric. Lucrul acesta se explică fără probleme. Cu sprijinul oamenilor influenţi doritori să îl ajute, Pressac a făcut cunoscute publicului unele documente, mai ales de natură tehnică. Este vorba de documente aparţinând categoriei de texte cu difuzare extrem de restrânsă, necunoscute, practic, sau cunoscute de foarte puţini cercetători.

Cartea lui ne va fi utilă. Câştigul, însă, este comparabil, să zicem, cu publicarea unui index, sau a unei bibliografii. Valoarea cărţii lui rezidă exclusiv în faptele raportate. Partea analitică a cărţii lui Pressac este un fel de ghicitoare sau enigmă săltăreaţă. „Actorul“ este sigur dinainte că cei ce l-au angajat vor lua parte la comedie, fără să atragă nimănui atenţia cu privire la deghizarea care face din el un măscărici, în ochii celor pe care mai curând a încercat să îi defăimeze, nu să le critice lucrările. Ce altă reacţie putem avea în faţa unuia care persistă a considera neglijabil faptul că, în momentul deciziei construirii puternicelor crematorii de la Auschwitz, rata mortalităţii acestui lagăr de concentrare, atestată documentar, era catastrofală? Din punct de vedere formal, păcatul fundamental al lui Pressac constă în a presupune permanent ca reală soluţia pe care el o doreşte şi se face că o caută, găsind chipurile anumite „urme“. Omul nostru se găseşte, astfel, în situaţia celor care pun carul în faţa boilor. Piruetele lui, în jurul adevăratelor puncte centrale ale problemei, sunt de-a dreptul jenante.

Am început această conferinţă cu promisiunea de a arăta în ce fel încearcă Pressac să deruteze cititorii asupra chestiunilor pur locale, neglijând cu totul contextul lagărului de concentrare Auschwitz în toate dimensiunile sale. Voi furniza trei exemple precise. Mai întâi, când Pressac examinează deciziile de construire a crematoriilor de la Auschwitz, el neglijează să recunoască legătura dintre decizia care urma să fie luată şi epidemia catastrofică de tifos exantematic din chiar momentul când această decizie a fost luată. În al doilea rând, „urma criminală“ de care el face atâta caz şi pe care o pune în fruntea altor inepţii constă în interpretarea foarte contestabilă a unui singur cuvânt care se găseşte într-un document care arată, de fapt, falsitatea sau, cel puţin, neverosimilitatea afirmaţiei lui celei mai importante. În al treilea rând, examenul său al Raportului WRB neglijează clar conţinutul acestuia. El neglijează astfel consecinţele decisive ale acestui raport în ceea ce priveşte evaluarea credibilităţii aşa-zişilor martori. Nu trebuie, deci, să ne mirăm că întreaga lui atenţie se concentrează pe un detaliu lipsit de importanţă.

Ne-am putea întreba cum se face că o astfel de manieră de a proceda a fost posibilă în cadrul unei lucrări destul de stufoase, plină de tot felul de detalii documentare? Posibilitatea aceasta se explică prin dezastruoasa dezordine a întregii lui cărţi. Dezordinea voită de autor îi oferă acestuia jocul de scenă în cadrul căruia se face că nu-şi vede ochelarii de pe nas. Dezordinea deliberată a cărţii lui Presac este mijlocul prin care acesta evită sistematic de a se concentra asupra lucrurilor simple, dar esenţiale. Cartea este dezorganizată nu din cauza stilului deplorabil al autorului, ci a logicii perverse cu care acesta încearcă să îşi contamineze cititorii.

Una din învăţăturile care se desprind de pe marginea cărţii lui Pressac este că revizioniştii istorici şi mai ales profesorul Faurisson au dreptate să respingă aşa-numitele „dovezi“ tradiţionale, în general admise, cu privire la camerele de gazare din lagărul Auschwitz. Pressac nu spune asta clar şi limpede, cum nu spune nimic de acest fel. Intenţia lui este însă evidentă, cuvintele pe care le foloseşte fiind parcă alese nu pentru a spune ceva, ci pentru a ascunde altceva. Cu astfel de piruete, la o jumătate de secol după evenimentele respective, scamatorul pretinde a fi cel care restabileşte adevărul. Procedeul este clasic. Este suficient să răsfoieşti un munte de documente, să le ascunzi pe acelea care îi dezvinovăţesc pe germani, sub pretextul că este vorba de o viclenie a acestora, că nemţii utilizau un limbaj secret când îşi redactau documentele administrative. Apoi, când dă peste un cuvânt care ar putea fi interpretat într-un sens acuzator, omul nostru uită limbajul „secret sau codificat“, de care a făcut atâta caz, pretinzând că suntem în faţa „enormei gafe“ care maschează o mărturisire involuntară.

Cred că aş putea spune acelaşi lucru despre orice instituţie sau administraţie care produce o mare cantitate de dosare cu texte scrise. În aceste zile de „acţiuni afirmative“ (sau discriminări pozitive) în domeniul serviciilor, aş putea încerca să găsesc camerele de gazare pentru oamenii albi de la Universitatea din Northwstern, luându-mi, desigur, precauţia de a furniza o explicaţie cu privire la împrejurările care mi-au permis să supravieţuiesc. În acelaşi fel, un viitor Pressac ar putea admite că Pressac s-a înşelat, dar că, de fapt, are dreptate. Această tristă comedie poate dura o eternitate. Ea reprezintă viitorul fabulaţiei, al minciunii sau imposturii holocaustice, în măsura în care se poate vorbi de un viitor al acesteia. În orice caz, ea constituie singurul tip posibil de scriere în favoarea scornelii holocaustico-exterminaţioniste, îndreptată contra adevărului istoric şi a revizionismului ştiinţific actual.

Tabla de materii

(Paginaţia indicată se referă la textul ediţiei franceze)

Prezentarea autorului … … … … … … … … … … … … … … ….. p. 7

Prefaţă la ediţia franceză din 2002 … … … … … … … … … … … p. 25

Mulţumiri … … … … … … … … … … … … … … … … … … …… p. 35

Cuvânt înainte … … … … … … … … … … … … … … … … ……. p. 37

Capitolul I: Procesele, jidanii, naziştii … … … … … … … … …. p. 41

  1. 1. Procese, îndoieli, nelămuriri … … … … … … … … … … … ….p. 41
  2. 2. Câţi jidani? … … … … … … … … … … … … … … … … …….p. 49
  3. 3. Metode, argumente, concluzii … … … … … … … … … … ……p. 58
  4. 4. Procesele pentru crime de război … … … … … … … … … …. p. 59
  5. 5. Cine erau vinovaţii? … … … … … … … … … … … … …. … .. p. 77
  6. 6. Naziştii … … … … … …… … … … …… … … … … … ………. p. 82

Capitolul II: Lagărele de concentrare … … … …… … … … ……. p. 89

  1. 1. Scene de groază şi lagăre de „exterminare“  .… … … … … … p. 89
  2. 2. Lagărele şi finalitatea lor … … … … … … … … … … … ………p. 91
  3. 3. Funcţia industrială a lagărului Auschwitz … … … … … … …… p. 105

Capitolul III: Washington şi New York … … … … … … … … …..  p. 113

III. 1. Criza de cauciuc din 1942 … … … … … … … … … … … ….  p. 113

III. 2. Marele interes al americanilor pentru Auschwitz … … … … … p. 118

III. 3. Washington şi primele alegaţii despre „exterminări“… … … … p. 125

III. 4. New York şi primele alegaţii despre „exterminări“ .. … … … … p. 137

III. 5. Reacţiile germane… . … … … … … … … … … … … … … … p. 169

III. 6. Raportul War Refuge Board sau naşterea făcăturii Auschwitz.. p. 169

III. 7. Rudolf Vrba … … … … … … … … … … … … … … … … ….. p. 180

Capitolul IV: Auschwitz … … ..  … … … … … … … … … … … … p. 187

  1. 1. Structura fabulaţiei … … … … … … … … … … … … … … … p. 187
  2. 2. Mărturia sub jurământ a lui Rudolf Höss … … … … … …..  … p. 188
  3. 3. Falsa mărturisire a lui Rudolf Höss … … … … … … … … …   p. 189
  4. 4. Contradicţii de început … … … … … … … … … … … … ..… p. 192
  5. 5. Pretinsele gazări şi produsul numit Zyklon … … … … … … …p. 195
  6. 6. Convoaiele pentru Auschwitz … … … … …  … … … … … … p. 201
  7. 7. Spital pentru cei sortiţi exterminării?! …    … … … … … … … p. 204
  8. 8. „Tratamentul special“ … … … … … … … … … … … … … … p. 207
  9. 9. Crematoriile … … … … … … … … … ….… … … … … … … p. 211
  10. 10. Înapoi la „camerele de gazare“ ….  … …..  … … … … … … p. 220
  11. 11. De ce în engleză?  …. … … … … … … … … … … … … … p. 225
  12. 12. Funcţia lagărului Birkenau … … … … … … … … …… … … p. 226
  13. 13. Rezumat pentru Auschwitz … … … … … … … … … ….  … p. 236

Capitolul V: Jidanii din Ungaria … … … … … …….. ..… … … … p. 239

  1. 1. Crucea Roşie Internaţională … … … … ….. .… … … … … … p. 239

V.2. Propaganda din 1944 … … … …….. …….  … … … … … … … p 255

  1. 3. Unde sunt fotografiile … … … …. …. .. … … … … … … … … p. 261
  2. 4. Raiduri aeriene la Auschwitz. Rudol Vrba mai rapid ca viteza p. 262
  3. 5. Dovezi documentare?  …. .… … … … … … … … … … … … p. 264
  4. 6. Regia şi înscenarea   ….… … … … … … … … … … … … … p. 276
  5. 7. Ce s-a petrecut în Ungaria … … …  ….… … … … … … … … p. 292
  6. 8. Cine poate crede o astfel de poveste? … … … … … … … … p. 294

Capitolul VI: Et cætera! …  … ..… … … … … … … … … … … … p. 297

  1. 1. Alte lagăre de „exterminare“ …  … … … … … … … … … … p. 297
  2. 2. Logica martorilor şi mărturiilor apărării … … … … … … … p. 301
  3. 3, Josef Kramer, „Bestia din Belzen“ … … … … … … … … p. 302
  4. 4. Herman Göring şi ceilalţi în faţa T.M.I.-ului … … … … … … p. 304
  5. 5. Oswald Pohl la Nuremberg … … … … … … … … … … … p. 312
  6. 6. Adolf Eichmann … … … … … … … … … … … … … …  …..p. 314
  7. 7. Procesele din Germania de Vest … … … … … … … … … …p. 318
  8. 8. Astfel de procese nemaipomenite au mai avut loc vreodată?. p. 322
  9. 9. Cum stăm cu tortura ? … … … … … … … … … … … … p. 324
  10. 10. Adolf Hitler … … … … … … … … … … … … … … … p. 328
  11. 11. Heinrich Himmler … … … … … … … … … … … … … p. 329
  12. 12. Josef Goebbels … … … … … … … … … … … … … … p. 334
  13. 13. Formațiunile militare Einsatzgruppen … … … … … … … p. 335

Capitolul VII: „Soluţia finală“ sau ce s-a petrecut efectiv cu jidanii?

… … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 347

VII. 1. Politica germană şi Conferinţa de la Vansee … … … … … … p. 347

VII. 2. Numărul de deportaţi: provenienţă şi destinaţie … … … … … p. 362

VII. 3. Ghetourile poloneze … … … … … … … … … … … … … p. 368

VII. 4. Ce s-a întâmplat cu jidanii? … … … … … … … … … … … p. 371

VII. 5. Iarăşi şi iarăşi sionismul … … … … … … … … … … … … p. 379

VII. 6. Emigraţia către Statele Unite … … … … … … … … … … p. 387

VII. 7. Recapitulare … … … … … … … … … … … … … … … p. 390

VII. 8. J. C. Burg (Josef Ginsburg) … … … … … … … … … … … p. 391

VII. 9. Concluzie … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 392

VII. 10. Himmler a spus-o perfect! … … … … … … … … … … … p. 393

Capitolul VIII  Constatări, observaţii, clarificări … … … … … p. 395

VIII. 1. Diverse observaţii … … … … … … … … … … … … … p. 395

VIII. 2. Germania postbelică şi Willy Brandt … … … … … … … p. 400

VIII. 3. Talmudul … … … … … … … … … … … … … … … … p. 402

VIII. 4. Competenţe … … … … … … … … … … … … … … … … p. 406

VIII. 5. Alte chestiuni … … … … … … … … … … … … … … … p. 408

VIII. 6. Câteva implicaţii … … … … … … … … … … … … … … p. 409

ANEXA A: „Raportul Gerstein“ … … … … … … … … … … … … p. 413

ANEXA B: Gradele militare ale armatei germane Waffen S.S. … … p. 425

ANEXA C : Deportarea jidanilor din Olanda … … … … … … … … p. 427

ANEXA D : Declaraţiile lui Josef Kramer (Procesul Belsen) … … … p. 435

Prima declaraţie a lui Josef Kramer … … … … … … … … … … … p. 435

A doua declaraţie a lui Josef Kramer … … … … … … … … … … p. 457

ANEXA E : Rolul Vaticanului … … … … … … … … … … … … p. 461

SUPLIMENT A: Controversa internaţională pe tema „Holocaustului“ p. 483

Un subiect simplu … … … … … … … … … … … … … … … … p. 483

De ce o înşelătorie? … … … … … … … … … … … … … … … p. 487

O problemă de societate … … … … … … … … … … … … … … p. 488

Evoluţia controversei … … … … … … … … … … … … … … … p. 490

Reacţii negative în mediile universitare … … … … … … … … … p. 497

Concluzii … … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 499

SUPLIMENT B: Contextul istoric şi perspectivele de ansamblu ale

controversei pe tema „Holocaustului“ … … … … … … … … … p. 503

Introducere … … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 503

SUPLIMENT C: Reflecţii pe marginea cărţii lui J. C. Pressac. Răspuns la o critică importantă a revizionismului holocaustului … … … … … … … … … p. 503

Introducere … … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 503


  1. Cf. supra, pp. 213, 221 sqq. [în ediţia franceză; aici, vezi episodul nr. 22. N. red. – V.I.Z.]; PRESSAC, op. cit. p. 211. (Această corespondenţă din 1943 constituie documentul Nürnberg NO-4473. Originalul german este dat de E. KOGON şi ceilalţi coautori ai National-sozialistische Massentötungen durch Giftgas, Fischer, Frankfurt, 1986, p. 220).
  2. Jean-Claude Pressac, op. cit. p. 548.
  3. Idem, p. 432.
  4. De comparat cu comentariul lui Faurisson asupra acestui punct în The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 1, primăvara 1991, p. 55 sqq.
  5. J.-C. Pressac, op. cit. pp. 27-31 ; H. BREYMESSER şi E. BERNFUS, în Blausäuregaskammer zur Fleckfieberabwehr, Reichsarbeitsblatt, Berlin, 1943, utilizează de obicei Gaskammer, dar şi Begasungskammer.
  6. J.-C. Pressac, op. cit. pp. 106-113. La începutul lui 1989, Faurisson mi-a spus că interpretarea mea a termenului de Vergasungskeller nu este exactă. Pe câte îmi amintesc, el nu a abordat chestiunea concepţiei cuptoarelor, din care cauză nu am fost convins de justeţea observaţiei lui.
  7. Jean-Claude Pressac, op. cit. p. 217.
  8. Raul HILBERG, The destruction of the European Jews (New York, Holmes & Meier (3 vol.), p. 885, nota 67. (În ediţia din 1961, într-un singur volum, p. 566, nota 52).
  9. Jean-Claude Pressac, op. cit. p. 429.
  10. John F. FOSTER şi Richard J. LUND, Economics of Fuel Gas from Coal, McGraw Hill, New York, 1950, pp. 68-97.
  11. Cf. supra, p. 222 [în ediţia franceză; aici, în episodul nr. 22]. Diversele metode de fabricare a gazului pe bază de cuptor de cocs sunt mai complexe, după cum rezultă din lucrarea lui FOSTER & LUND (1950), p. 41. Procedeele germane erau, însă, suficient de avansate, pentru a nu respecta neapărat şi întru totul cele scrise într-o lucrare clasică precum aceasta.
  12. Un rezumat al diferitelor procedee de fabricare a gazului combustibil găsim în Hermann FRANKE, Lexikon der Technik, Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart, 1960-1972, vol. 7, 1965, p. 484 sqq. Gazeificarea petrolului sau Ölvergasung, distinctă de gazeificarea combustibililor solizi, sau Vergasung festes Brennstoffe, s-a practicat de asemenea în Germania încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Vedeţi H. FRANKE, ed. Lüger, op. cit., vol. 4, p. 390.
  13. H. FRANKE, ed. Lüger, op. cit., vol.16, p. 337.
  14. Idem, vol. 7, p. 89.
  15. Jean-ClaudePRESSAC, op. cit., pp. 277, 281 sqq., 287, 306.
  16. De asemenea, aceste obiecţii sunt valabile şi contra ipotezei după care o încăpere din mica Leichenkeller 3 (Pressac, op. cit., pp. 285, 295) ar fi fost Vergasungskeller. V. R. Faurisson, The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 1 primăvara 1991, p. 55 sqq.
  17. Cf. J.-C. PRESSAC, op. cit., pp. 51, 165-170, 420 sqq., 542 sqq., pentru date limitate.
  18. Metcalf & Eddy, Inc., Wastewater Engineering, a III-a ediţie, 1991, p. 276.
  19. H. KRETZSCHMAR, Tehnische Mikrobiologie, Berlin/Hamburg, 1968, p. 217.
  20. J. BRIX, H. HEYD şi E. GERLACH, Die Wasserversorgung, 1963, pp. 323, 329.
  21. H. KITTNER, W. STARKE şi D. WISSEL, Wasserversorgung, Berlin, 1964, p. 424.
  22. K. IMHOFF, Taschenbuch der Stadtenwässerung, Munchen/Berlin 1943, ediţia a X-a, p. 207.
  23. K. DAU, Über Kanalvergasungen und ihre Verhütung, Dissertationsdruckerei und Verlag Konrad Triltsch, Würzburg, 1935.
  24. H. FRANKE, op. cit., vol. 10, p. 693; E. GERLACH, „Die Beseitigung von explosiven und, gesundheitsschädlichen Gasen aus Kanalisationsbauwerken“, Gesundheits-Ingenieur, vol. 52, nr. 8, 1929, pp. 118-122; K. DAU, Über Kanalvergasungen, op. cit., p. 61.
  25. K. IMHOFF, „Schlammverbrennung“, Gesundheits-Ingenieur, vol. 59, nr. 40, 1036, pp. 583-587.
  26. K. IMHOFF (1943), op. cit. p. 218 sqq.
  27. H. WULF, „Die Verbrennung von Schlämmen mit Ölvergasungsbrennern“, Brenst.-Wärme-Kraft, vol. 16; nr 8, aug. 1964, p. 397 sqq.; O. PALLACH şi W. TRIEBEL ed., Lehr- und Handbuch der Abwassertechnik, Berlin/München, 1969, vol. 3, p. 193.
  28. J.-C. PRESSAC, op. cit., p. 331; R. FAURISSON, The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 2, vara 1991, p. 156.
  29. În introducerea sa la noua ediţie americană Hitler’s War, David Irving susţine că „Însemnările sau carnetele lui Himmler au dispărut – se zice că o parte dintre ele se găsesc la Moscova, iar alta la Tel Aviv, în Israel. Chaïm Rosenthal, vechi ataşat pe lângă consulatul izraelian din New York, ar fi obţinut jurnalul lui Himmler prin mijloace dintre cele mai discutabile“. Vezi The Journal of Historical Review, vol. 10, nr. 4, 1990-1991, p. 402. (Vezi şi I.H.R. Newsletter, nr. 83, noiembrie 1991, pp. 2-3).
  30. T. IWASZKO, „Häftlingssfluchten aus dem Konzentrationslager Auschwitz“, Hefte von Auschwitz, vol. 7, 1964, p. 67; E. KULKA, „Five Escapes from Auschwitz“, în Y. SUHL, ed. They Fought Back, Crown, New York, 1967, p. 205.
  31. Oswiecim. Camp of Death, Poland Fights, New York, 1944, mai ales pagina 45 şi următoarele.
  32. E. KULKA, în They Fought Back (1967), op. cit.
  33. T. IWASZKO în Hefte von Auschwitz (1964), op. cit., pp. 7sqq., 38.
  34. J. S. CONVAY, „Frühe Augenzeugenberichte aus Auschwitz Glaubezürdigkeit und Wirkungsgeschichte“, Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, vol. 27, nr. 2, aprilie 1979, p. 269.
  35. M. GILBERT, Auschwitz and the Allies, Rinehart & Winston, New York, 1981, p. 234.
  36. E. KULKA, „Attempts by Jewish escapees to stop mass extermination“, Jewish Social Studies, vol. 47, toamna 1985, p. 296.
  37. E. KULKA, „Kampf der Jüdischen Häftlinge gegen die Endlösung in Auschwitz“, Zeitgeschichte, vol. 13, 1986, p. 381-396 (nota 53).
  38. Raport WRB, adică: US War Refugee Board, German Extermination Camps: Auschwitz and Birkenau, Washington, DC: Executive Office of the President, nov. 1944. Vedeţi mai ales p 8 sqq., 12, 14, 29-32, 40 şi 11 sqq., 17 sqq., începând cu povestea „comandantului polonez“ care nu vorbeşte de „execuţii de masă“ în Stammlager, ci numai de împuşcări izolate. De asemenea, el declară explicit că crematoriul I nu era folosit pentru debarasarea de jidanii gazaţi.
  39. Raport WRB, citat mai sus, p. 1, 6.
  40. Raport WRB (1944), citat mai sus, pp. 29, 32; R. VRBA şi a BESTIC, I Cannot Forgive, Grove, New York, 1964, p. 77, 106 sqq., 113, 167 sqq.
  41. R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, op. cit., p. 218.
  42. Raport WRB (1944), op. cit., p. 218.
  43. De comparat cu: D. CZECH, „Kalendarium des Ereignisse im Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau“, Hefte von Auschwitz, nr. 3 (1960), nr. 4 (1961) şi nr. 7 (1964).
  44. Vezi supra, p. 174 [aici în episodul nr. 18. N. red. – V.I.Z.].
  45. J.-C. PRESSAC, op. cit., p. 123. PRESSAC scrie la p. 132 că „camera de gazare (din Stammlager) a fost utilizată sporadic de la sfârşitul lui 1941 până în 1942“. Date fiind mărturiile pe care le citează, ar fi fost preferabil să spună „de la sfârşitul lui 1941 până la, cel puţin, cursul anului 1942“. Astfel, mărturisirea lui Fajnzylberg, citată de PRESSAC la p. 124, vorbeşte de gazarea a „400 de jidani sosiţi de la Birkenau“, la o dată care nu se situează înainte de noiembrie 1942, lună în care acesta a început să lucreze în Sonderkommando-ul crematoriului I. Celelalte mărturisiri – în Jadwiga BEZWINSKA, ed., KL Auschwitz Seen by the SS, Howard Fertig, New York, 1984, pp. 114 sqq., 174 sqq., şi în Filip MÜLLER, Eyewitness Auschwitz, Stein and Daz, New York, 1979, pp. 31-49 – afirmă nu numai realitatea gazărilor, dar chiar şi gazările masive de jidani, în morga crematoriului I, vreme de o bună parte din anul 1942.

Una dintre numeroasele contradicţii din cartea lui PRESSAC este că, la p. 133, de exemplu, bazându-se pe o logică ce nu este decât a lui, afirmă că după datele furnizate de Raportul Leuchter, putem trage concluzia că crematoriul I „a fost utilizat drept cameră de gazare pentru omucidere“. O altă contradicţie se găseşte la p. 106, unde opune crematoriile cu motorină de la Buchenwald la cele cu cocs, de la Auschwitz, despre care, la p. 259, declară că sunt „identice“. FAURISSON a arătat şi alte contradicţii. Vezi The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 1, primăvara 1991 şi nr. 2, vara 1991.

  1. Într-un documentar care se sprijină pe cartea lui Martin GILBERT, Auschwitz and the Allies, Vrba spune că în mai-iunie 1944, jidancele din Ungaria soseau la Auschwitz în mantouri de vizon. La data respectivă, după cum se presupune pe bună dreptate, el ar fi trebuit să fie ascuns în Slovacia.
  2. Toronto Sun, 24 ianuarie 1985, p. 52.
  3. Cf. supra, p. 182 [ în ediţia franceză; aici în episodul nr. 18] şi p. 265 [idem; aici în episodul nr. 26 – n. n., V.I.Z.].
  4. R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, op. cit., pp. 217, 220; E. KULKA, Jewis Social Studies, toamna 1985, p. 295, menţionează 55 de evadări reuşite până la sfârşitul lui 1942, 154 în 1943 şi 167 în 1944. În They Fought Back (1967, p. 201), KULKA dă nişte cifre inferioare; articolul din 1985 utiliza cifrele furnizate de Muzeul de Stat Auschwitz (PMO), în lucrarea directorului acestuia (T. IWASZKO, Hefte von Auschwitz, 1964, p. 49).
  5. Cf. supra, p. 265 [ în ediţia franceză; aici, în episodul nr. 26 – n.n., V.I.Z.]; R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, p. 233.
  6. R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, pp. 35, 209.
  7. De exemplu, pentru a afla ce spune Talmudul despre soarta postumă a lui Iisus Hristos, putem citi Gittin 57 în ediţia Soncino Press (Londra, 1936, p. 261, cu o notă referitoare la Codexul München), sau în ediţia Jüdischer Verlag (Berlin, 1932, p. 368).
  8. R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, op. cit. p. 127.
  9. J. LANIK, Was Dante nicht sah, Die Buchgemeinde, Vienne 1964, traducere a originalului slovac Co Dante nevidel, Bratislava, 1964.
  10. J. S. CONWAY în Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, apr. 1979, deja citat.
  11. Cf. „Der Auschwitz-Bericht von April 1944“, Zeitgeschichte, vol. 8, 1981, pp. 413-442; „Der Holocaust in Ungarn, Neue Kontroversen und Überlegungen“, Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, vol. 32, nr. 2, 1984, pp. 179-212.
  12. E. KULKA, în Jewish Social Studies, toamna 1985, articol citat, p. 304, 306 (nota 45).
  13. R. VRBA şi A. BESTIC, 44070: The Conspiracy of the Twentieh Century, Star and Cross, Bellingham (Washington), 1989.
  14. IHR Newsletter, nr. 74, iulie-august 1990, p. 3. [Sursă citată: Telegramă a Agenţiei telegrafice jidăneşti în Jevish World (Broward, Floride), 9-16 martie].
  15. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 573-591. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)





Episodul anterior





Comunicare prezentată în octombrie 1992, în cadrul celei de a

XI-a Conferinţe a Institute for Historical Review

O critică în plus. De ce?

Publicată în 1989, cartea lui Jean-Claude Pressac, Auschwitz: Technique and Operation of the Chambers, a fost examinată amănunţit în Journal of Historical Review1 şi în alte publicaţii. Principala şi aproape unica ţintă a lui Pressac este Robert Faurisson, a cărui critică va rămâne probabil analiza definitivă. De aceea, comunicarea mea nu va fi o critică foarte amănunţită a cărţii lui Pressac. Doresc numai să adaug câteva reacţii personale la ceea ce s-a spus şi s-a scris. Voi insista asupra unui punct observat mai demult, în legătură cu care lucrarea lui Pressac furnizează un excelent exemplu. „Holocaustul“ este o astfel de gigantică şmecherie şi înşelătorie încât constituie o sursă de inepuizabile absurdităţi. Este suficient să îl studiem dintr-un punct de vedere uşor diferit de idolatria oficială, pentru a vedea cum absurdităţile ţâşnesc la tot pasul. De asemenea, îl putem contempla din acelaşi punct de vedere, după ce am lăsat să treacă un anumit timp. Rezultatul este identic.

De altfel, întrucât Pressac a formulat unele comentarii pe marginea cărţii mele, cred că se cuvine să îi răspund.

Ce a făcut Pressac?

În general, lui Pressac i se recunoaşte meritul de a fi servit istoria prin adunarea şi publicarea de documente necunoscute sau puţin accesibile. Apoi, însă, el a dat acestor documente o interpretare bizară, analizată în diverse recenzii deja publicate.

Pressac a acceptat analizele chimice din 1988, efectuate de Fred Leuchter şi confirmate de Institutul de expertize medico-legale din Cracovia2. De asemenea, el a acceptat implicaţiile pretinselor gazări masive, cu insecticidul Zyklon B, care nu au lăsat urme de cianură, acestea fiind prezente, totuşi, în acele încăperi unde se ştia că s-a făcut dezinfecţia repetată a hainelor şi a altor obiecte care trebuiau curăţate de purici şi păduchi. Sub acest ultim punct, însă, autorul nostru nu este foarte coerent3. Pressac a imaginat o procedură de gazare care, după spusele lui, nu lasă nici o urmă de genul celor căutate de expertizele chimice care nu au găsit nimic. Declarând, apoi, că aşa s-ar fi procedat la Auschwitz, a fost obligat să respingă importante detalii din „mărturiile sub jurământ“ ale celor doi „martori-vedete“: Rudolf Höss, şeful întregii operaţiuni Auschwitz şi dr. Nyiszli4. În cursul expozeului său, Pressac a fost nevoit să respingă şi alte mărturii „sub jurământ“, foarte des invocate în zecile de ani ale Galaxiei Nürnberg, pe care omenirea o străbate din 1945 încoace. Cartea lui Pressac îmi aminteşte unul dintre personajele lui Walt Disney, pe cale de a reteza creanga pe care este aşezat. După cum vom vedea, chiar limitându-se la propriul lui punct de vedere, Pressac ar fi trebuit să fie mult mai sever cu pretinşii „martori oculari“. În rezumat, Pressac mărturiseşte că (a) gazările de la Auschwitz nu pot fi demonstrate prin metodele expertizei medicale legale; de asemenea, recunoaşte că (b) pretinşii martori ai exterminărilor sunt nişte impostori şi (c), prezintă o serie de documente germane greu de interpretat în afara contextului lor, care ar furniza, după cum pretinde el, „urma criminală“ a exterminărilor. Aceste trei puncte au făcut, deja, obiectul criticilor publicate pe marginea cărţii lui Pressac.

Această carte consacrată în întregime dovedirii că, pe timpul războiului, autorităţile germane au construit şi pus în funcţiune camere de gazare omicidă la Auschwitz. El nu poate şi nu a încercat să pună în relaţie aceste activităţi cu o politică corespunzătoare decisă de guvernul german. De asemenea, nu încearcă să demonstreze că ar fi existat un program de trei ani cu trenuri traversând fără încetare Europa şi transportând jidanii până la locul morţii lor, fără ca aceasta să trezească atenţia serviciilor de informaţii aliate, a Vaticanului, a jidanilor ameninţaţi cu deportarea şi chiar a conducătorilor jidani din afara Europei naziste, care se jeluiau public, ca şi acum, pe tema „exterminărilor“5. Aceste puncte majore de istorie fiind stabilite, o lucrare de genul celei a lui Pressac, consacrată unor probleme strict locale, este singurul tip de încercare anti-revizionistă, posibil la ora actuală.

Autorul este în situaţia cuiva care ar încerca să dovedească un recent război între Indiana şi Illinois făcând campanie de cercetare pentru adunarea duliilor de pe câmpul de luptă. Nu ar fi cazul să intrăm în jocul autorului, lăsând la o parte contextul istoric şi concentrându-ne exclusiv pe unele probleme strict locale. Nu există, însă, o altă cale pentru analiza cărţii lui. Voi arăta însă că obiecţia fundamentală că Pressac a ignorat total contextul istoric este în continuare valabilă, chiar dacă îl urmăm pe terenul propus de el, în limita strictă a percepţiei lui proprii, cu privire la Auschwitz. Pressac s-a consacrat chestiunilor pur locale, fără să ţină cont nici măcar de contextul economic al întregului complex socio-industrial de la Auschwitz, în toate dimensiunile sale concentraţionare.


După părerea mea, pagina 184 din cartea lui Pressac este crucială. Pe această pagină, el ne spune că:

(1). Gazările în masă ale jidanilor în „Bunkerul 1“ (situat în apropierea filialei „Birkenau“, recent construite la Auschwitz) au început în 1942, probabil în ianuarie, dar sigur înainte de jumătatea lui mai.

(2). La 27 februarie 1942 s-a decis că noul Crematoriu II, cu 15 guri, va fi construit la Birkenau, mai curând decât în Stamlager (lagărul principal, de origine, adică Auschwitz I).

(3). La o dată necunoscută, în mai sau iunie 1942, s-ar fi decis „exterminarea „industrială“ a jidanilor. În consecinţă, noile crematorii ar fi fost modificate, după cum o indică un prim „element criminal“ care apare pe desenul ingineresc: separarea sistemului de scurgere a apelor, de la pretinsa cameră de gazare la restul sistemului crematoriului II. Pragul de la care Pressac pretinde a fi detectat un „element criminal“ este foarte jos.

(4). În vara lui 1942, s-a decis construirea a patru noi crematorii la Birkenau, nu numai a unuia singur. După Pressac, această decizie ar fi fost dictată de nevoile exterminării: crematoriul III construit în oglindă cu crematoriul II, cu 15 guri de intrare, crematoriile III şi IV, construite tot în oglindă, fiecare cu câte 8 guri de intrare. Totalul ar fi fost, deci, de 46 de guri de intrare, fără să socotim crematoriul I. Construcţia acestor crematorii la Birkenau ar fi fost terminată în primăvara lui 1943, iar crematoriul I din Stamlager (cu 6 guri de intrare) a fost definitiv închis în iulie 19436.

Pressac pleacă de la premiza că cititorul va presupune, ca şi el, că o astfel de capacitate de cremaţiune nu putea servi decât unui program de exterminare. De aceea, ne invită „să ne imaginăm un sat cu 4.000 de locuitori, posedând (…) un crematoriu echipat cu trei cuptoare, fiecare cu trei guri (…)“.

Nu avem, însă, nevoie să insistăm pe această imagine, reluată în mai multe locuri din carte. Cu privire la crematorii, Pressac afirmă: „Capacitatea lor era excesivă în raport cu nevoile lagărului“ (sublinierea lui Pressac7). El pretinde că această capacitate de cremaţiune era excesivă pentru o colectivitate normală şi numeroşii ei rezidenţi, uitând să specifice că nimeni nu susţine că lagărul Birkenau ar fi fost o colectivitate normală. De altfel, eu însumi l-am calificat drept „lagăr al morţii“8.

Dezvoltându-şi teza, Pressac încearcă să ignore catastrofalele epidemii de tifos de la Auschwitz, sarcină imposibilă, însă, întrucât documentele existente subliniază importanţa acestui lucru. Prima epidemie catastrofală (vara 1942) nu este menţionată de Pressac la pagina 184, consacrată demonstrării sau cel puţin afirmării că decizia exterminării jidanilor ar fi fost luată în primăvara-vara 1942. Această decizie politică ar fi determinat sporirea, în consecinţă, a capacităţii de ardere a crematoriilor deja în construcţie.

Să luăm, însă, în consideraţie caracterul oribil şi devastator al epidemiei de tifos din vara lui 1942. Pentru intervalul 1 iulie-19 august 1942, numărul victimelor, printre deţinuţii bărbaţi, a fost de 8.236. Pentru această perioadă, nu dispunem de cifre privind mortalitatea deţinuţilor de sex feminin. Dar, judecând după numerele matricole, populaţia feminină a lagărului se ridica la aproximativ 25 la sută din cea masculină. În consecinţă, mortalitatea combinată a prizonierilor bărbaţi şi femei pentru intervalul 1 iulie-19 august 1942 a fost de aproximativ 10.000 de persoane9. Ordinul lui Höss din 23 iulie, de punere în carantină10 a lagărului Auschwitz, a fost răspunsul necesar şi obligatoriu la această situaţie extraordinară. La pagina 184 a cărţii sale, ocupându-se de schimbările în construcţia crematoriilor, intervenite în cursul verii 1942, Pressac se face că ignoră aceste lucruri, invitându-ne din nou să ne „imaginăm“ un sat oarecare, când este vorba de examinarea crematoriilor. Pentru ce ar trebui să ne imaginăm acel sat, dacă nu pentru a ignora sau uita consecinţele teribile ale epidemiei de tifos din vara lui 1942? Foarte rare sunt cazurile în care lipsa de onestitate şi reaua credinţă sunt împinse până la un astfel de punct. Numai un romancier al Holocaustului ar putea imagina asta, nu un cercetător ştiinţific în Istorie11.

La început am crezut că este vorba de un caz şocant de necinste intelectuală. Continuând, însă, lectura, am constatat că Pressac menţionează, totuşi, epidemia de tifos la pagina 187 a cărţii sale; apoi, la pagina 188, am descoperit călcâiul lui Achile al întregului eşafodaj al cărţii sale. Prassac face legătura nu între epidemia de tifos şi construcţia crematoriilor, ci între epidemia de tifos şi pretinsa exterminare a jidanilor. Iată ce scrie el însuşi: „Cadrele S.S. utilizară exterminarea jidanilor, despre care superiorii lor nu aveau decât cunoştinţe generale, fără să fie informaţi cu privire la detaliile practice, pentru a ascunde teribilele condiţii igienice din lagăr şi a disimula, astfel, enormul consum de gaz pentru dezinfecţie. (Sublinierile aparţin lui Pressac). Altfel spus, cu prilejul vizitei lui Himmler, şeful suprem S.S., acestuia i-ar fi fost ascunsă catastrofala epidemie, chiar de către cadrele S.S. din lagăr. După opinia mea, Himmler însuşi a sugerat sau cel puţin aprobat, în mod oficios, ordinul de carantină din 23 iulie 1942. Epidemiile de tifos neputând fi ignorate, Pressac le menţionează în paginile următoare, arătând că „era necesară îndiguirea lor“. Ceva mai departe, într-un alt pasaj, Pressac notează în mod de-a dreptul ridicol că la jumătatea lui septembrie, la aproape două luni după ordinul de carantină, „morţii din cauza epidemiei deveniseră o adevărată problemă“, ceea ce constituie marea litotă a acestei cărţi12. Ceea ce orice om dotat cu un minim de discernământ poate să vadă, adică legătura cauzală dintre epidemia de tifos şi construcţia crematoriilor, este escamotat de Pressac între un sat imaginar şi alte vorbe goale, al căror rost este minimizarea rolului jucat de epidemie în decizia de construire a crematoriilor. Pe de altă parte, pentru susţinerea tezei exterminaţioniste, el atribuie un rol exagerat crematoriilor, a căror aprobare finală ar fi depins de R.S.H.A. (ramura de securitate şi poliţie a S.S.-ului) nu de W.V.H.A. (branşa S.S. de administrare a lagărelor de concentrare). Dacă în toată această chestiune este vreo umbră de adevăr, ea nu poate fi decât inegalitatea general recunoscută dintre cele două servicii S.S.13. Pressac nu face nici un efort pentru a da o idee exactă cu privire la amploarea epidemiei de tifos din vara lui 1942. Felul, locul şi modul în care vorbeşte despre această epidemie arată că de fiecare dată este vorba de o eschivă, de o încercare de a micşora amploarea catastrofei în ochii cititorului, pentru a-l face pe aceasta să creadă că noile crematorii nu vor servi nevoilor de igienă locală, ci exterminării „industriale“ a jidanilor. Pressac trece sub tăcere desăvârşită faptul că înhumarea morţilor de tifos nu era posibilă la Auschwitz, din cauza terenului mlăştinos şi a prezenţei pânzei freatice foarte la suprafaţă. Altfel spus, efortul principal al lui Pressac este îndreptat în sensul deturnării atenţiei cititorului de la veritabilele orori de la Auschwitz. Felul în care Pressac minimalizează efectele epidemiei de tifos poate fi considerat un exemplu între alte caracteristici care au jenat pe toţi cei care au analizat această carte dezlânată, a cărei organizare internă este astfel concepută încât cititorul neavizat este complet derutat. De numeroase ori am reluat lectura pentru a regăsi un argument pe care îmi aminteam că l-am văzut, constatând de fiecare dată că acesta nu este la locul lui normal, ci într-unul absolut neaşteptat. Desigur, unii vor atribui acest defect de organizare metodei dezordonate de lucru a autorului, care, însă, nu infirmă neapărat analiza acestuia. Ceva mai încolo voi propune o altă explicaţie cu privire la lipsa de organizare aparentă şi caracterul dezlânat al întregii cărţi. (Mă întreb chiar dacă neîncetata eschivă a lui Pressac poate fi considerată „lipsă de onestitate“. Dacă cineva îşi pune pe cap o pălărie bizară, precum tricornul lui Napoleon, pentru a se da drept împărat al francezilor, gestul acesta ar putea fi considerat lipsă de onestitate? Când deghizarea este atât de uşor detectabilă de cel care nu ţine neapărat să nu vadă nimic, se mai poate vorbi de deghizare? Pressac pare mai curând regele măscăricilor, nu al mistificatorilor.)

Pressac nu analizează faptul că importantele instalaţii de cremaţiune corespundeau nevoilor unei eventuale epidemii. Am evocat deja argumentul care va urma14. Cartea lui Pressac mă obligă să revin, însă, asupra lui. În ceea ce priveşte capacitatea crematoriilor, este dificil de a ajunge la o concluzie pe o bază pur tehnică, în virtutea distincţiei care poate fi stabilită între ceea ce este teoretic posibil şi ceea ce se realizează practic. De exemplu, deşi maşina mea poate circula teoretic cu 160 de km la oră, eu ştiu că nu pot parcurge cei 32 de km dintre domiciliul meu din Evanson şi Universitatea din Chicago în 12 minute. Obstacolele sunt numeroase, iar datele tehnice furnizează două cifre pe baza cărora, deşi aritmetica este perfectă, nu se poate trage nici o concluzie exploatabilă.

Pressac citează documente cu privire la capacitatea crematoriilor, despre care recunoaşte totuşi că nu se verifică practic15. În cazul crematoriilor lagărelor de concentrare, principalele obstacole la aceste calcule aparent simple sunt că (1) instalaţiile respective nu puteau fi utilizate continuu şi că (2), după cum am arătat în cap. II, deţinuţii din lagăr, care se ocupau de crematorii, „lucrau cu indolenţa specifică, pe care o învăţaseră de la ruşi16.

Deşi putem folosi adjectivul „extraordinare“, dacă ne referim la numărul lor, totuşi, în continuare, voi califica de „ordinare“ morţile provocate de cauze non-omicide, în principal diverse boli, inclusiv, însă, execuţiile pentru crime precise, care aproape toate au fost consemnate în documentele germane, recunoscute, de altfel, atât de exterminaţionişti, cât şi de către revizionişti. (Anumite decese „ordinare“ survenite în 1945, pe vremea haosului ultimelor luni de război, nu au fost înregistrate.)

Un „lagăr de exterminare“ ar fi, deci, un lagăr ipotetic, în care decesele – în „camere de gazare“ omicide – neînregistrate depăşesc cu mult pe cele înregistrate. Revizioniştii consideră că, deşi, anumite documente germane din timpul războiului s-au putut pierde, morţii ordinari au constituit cvasi-totalitatea morţilor, iar „lagăre de exterminare“ nu au existat. Pressac recunoaşte că toţi morţii din lagăre, precum Buchenwald sau Dachau, în Germania, erau morţi ordinari. El susţine, totuşi, că la Auschwitz, în Polonia, s-au „exterminat“, pe scară largă, persoane anonime a căror moarte nu era înregistrată. În consecinţă, doar o fracţiune – poate o zecime – din totalul morţilor ar fi fost morţi „ordinari“, înregistraţi.

Se cuvine să examinăm rata mortalităţii înregistrată, în raport cu capacitatea crematoriilor. Cred că metoda cea mai eficace este compararea lagărelor Buchenwald şi Dachau (considerate ca nefiind destinate „exterminării“), cu lagărul Auschwitz, despre care se pretinde că ar fi fost „de exterminare“. O astfel de comparaţie este mai convingătoare decât estimările teoretice ale timpului necesar pentru incinerarea unui corp omenesc. Pentru a reveni la cei 32 de km dintre domiciliul meu din Evanston şi Universitatea din Chicago, este preferabil să nu ţinem cont de datele tehnice privind rapiditatea maşinii mele, nici de distanţa dintre cele două locuri, ci numai de experienţa practică, a mea sau a altcuiva, pentru a determina cu precizie timpul necesar parcurgerii traseului respectiv.

Dacă putem demonstra că volumul sau capacitatea de cremaţiune a fiecărui lagăr a fost proporţională cu numărul morţilor „ordinari“, înregistraţi de fiecare lagăr, atunci trebuie să presupunem că instalaţiile de cremaţiune de la Auschwitz jucau şi au fost destinate să joace acelaşi rol ordinar al crematoriilor de la Buchenwald sau Dachau, despre care toată lumea este de acord că nu au fost lagăre de exterminare.

Această comparaţie prezintă anumite dificultăţi, pe care, însă, le putem depăşi. Mai întâi, în ciuda publicităţii din jurul acestui lagăr, nu dispunem de o documentaţie completă şi oficială cu privire la morţii „ordinari“ de la Auschwitz, nici măcar după scoaterea la lumină de către sovietici, în 1989, a „registrelor mortuare“ respective, ţinute la secret de zeci de ani! Printr-o pură coincidenţă, în acelaşi an, 1989, am făcut cunoscute cifrele care îmi fuseseră furnizate de către Serviciul internaţional de cercetări de la Arolsen, cu ocazia vizitei efectuate acolo în 1977: 45.575 decese înregistrate în 1942, 36.960 decese înregistrate în 1943. Registrele de morţi pentru 1940, 1941, 1944 şi ianuarie 1945 (când Auschwitzul a fost evacuat de germani) fiind lipsă. Deşi informaţiile nu sunt complete, vom vedea că ele sunt satisfăcătoare pentru ceea ce ne interesează. O altă problemă este semnificaţia celor 69.000 de morţi înregistraţi în certificatele de deces ale „registrelor morţilor“ (incomplete), anunţate de către sovietici în 1989. Din fericire, acest fapt nu afectează subiectul care ne interesează. Continui să susţin că numărul total al morţilor „ordinari“ de la Auschwitz, din 1940 până în ianuarie 1945, se situează „între 100.000 şi 150.000, probabil mai aproape de prima dintre aceste două cifre, populaţia lagărului nefiind foarte numeroasă în 1940 şi 1941, iar în 1944 nemţii înregistraseră anumite progrese în combaterea tifosului“17. După cum vom vedea, totalul acesta nu constituie punctul decisiv.

Totalurile pentru Buchenwald şi Dachau, lagăre situate pe solul german, nu în Polonia, sunt destul de bine stabilite. Raportul din 1977 al Serviciului internaţional de cercetări (Arolsen) a dat cifra de 36.550 pentru Buchenwald şi 31.951 pentru Dachau. Pentru fiecare caz însă, aceste cifre nu ţineau cont de numărul indeterminat de „persoane decedate cu puţin înaintea eliberării şi pe durata convoaielor de evacuare“18.

De asemenea, instalaţiile de cremaţiune ale celor două lagăre sunt cunoscute destul de bine. Lagărul Buchenwald dispunea de un crematoriu cu şase guri, instalat în 1942, şi poate încă două guri, instalate mai înainte. În plus, lagărul Buchenwald putea dispune de crematoriul civil din oraşul învecinat Weimar. În ceea ce priveşte lagărul Dachau, înainte de 1942 acesta dispunea de un crematoriu cu două guri, la care s-a adăugat un altul cu patru guri, construit chiar în anul respectiv19. Putem deci considera că lagărele din Buchenwald şi Dachau dispuneau de cel puţin şase guri de crematoriu fiecare.

Prin comparaţie, la prima vedere, s-ar părea că Auschwitz poseda un număr excesiv de guri de crematoriu. Numărul său de morţi „ordinari“, era superior de aproximativ trei sau patru ori, faţă de Buchenwald şi Dachau, iar gurile de crematoriu erau de aproape opt ori mai numeroase. Dacă ţinem, însă, cont şi de alţi factori, pentru a corecta calculul nostru, vom vedea că, în realitate, respectând proporţiile, Auschwitz dispunea de mai puţine instalaţii de cremaţiune decât Buchenwald şi Dachau.

Cifrele morţilor din cele două lagăre situate pe pământ german trebuie interpretate într-un fel diferit de cifrele corespunzătoare lagărului Auschwitz. Acest ultim lagăr a fost evacuat în ianuarie 1945, în condiţii ordonate în ansamblul lor. În consecinţă, oricare ar fi totalul morţilor pentru Auschwitz, el nu include decesele „ordinare“ survenite pe timpul haosului complet din ianuarie 1945. Etapa cea mai grea pentru Auschwitz nu a fost luna ianuarie 1945, ci vara lui 1942, an în care au fost definitivate proiectele de construcţie a crematoriilor. Prin contrast, majoritatea deceselor din lagărele situate pe pământ german propriu-zis au avut loc în ultimele luni din 1944 şi cele patru luni haotice din 1945, adică în etapa dezintegrării şi prăbuşirii finale a industriei germane. Personalul lagărelor de concentrare ştia că planurile elaborate în 1944, privind creşterea substanţială a posibilităţilor de incinerare, aveau foarte puţine şanse de punere în practică. În realitate, acest gen de construcţii a fost foarte rar în 1944 şi 1945. Toate deciziile importante şi eficace pentru construcţia crematoriilor au fost luate înainte de 1944 şi nu au putut fi motivate decât de condiţiile anterioare lui 1944. În consecinţă, pentru a judeca intenţiile germanilor cu privire la construcţia de crematorii, trebuie să ţinem seama de intervalul 1942-1943. Cifrele incomplete pe care le vom da pentru Auschwitz sunt, deci, suficiente pentru obiectivul studiului nostru.

Cifrele deceselor „ordinare“ de care dispunem pentru cele trei lagăre se descompun conform tabloului de mai jos (De notat că pentru Buchenwald, cifra pe 1945 trebuie raportată numai la primele trei luni din an, iar pentru Dachau la primele patru20).

ANUL               AUSCHWITZ                 BUCHENWALD                  DACHAU

1940                           ?                                  1.722                          1. 515

1941                           ?                                  1.522                          2. 576

1942                     45.575                              2.898                          2.470

1943                     36.960                              3.516                          1.100

1944                           ?                                  8.644                          4.794

1945                           ?                               13. 056                          15.384

Totaluri                       ?                                31.408                      27.839

Totaluri?            ?                                37.000?                    32.000?

Tabelul nr. 1. Decesele înregistrate în lagărele Auschwitz, Buchenwald şi Dachau

Anii cruciali sunt 1942 şi 1943, întrucât aceştia sunt ultimii în care putem considera că deciziile germane de construire de crematorii în lagăre erau motivate.

Tabloul nr. 2 prezintă proporţia gurilor de crematorii prevăzute în raport cu decesele „ordinare“. Lagărului Auschwitz i-am atribuit 52 de guri de crematoriu (46 pentru Birkenau şi 6 pentru Stamlager [lagărul Auschwitz I]), nu pentru că acestea ar fi fost, totdeauna, în funcţiune, ci pentru că scopul acestui calcul este mai curând de a ajuta la interpretarea deciziilor care au determinat construcţia de crematorii, decât capacitatea efectiv atinsă de către acestea. Se constată că proporţia gurilor de incinerare, în raport cu decesele, este defavorabilă lagărului Auschwitz. Motivul constă în faptul că de la bun început s-a decis ca lagărul Auschwitz să fie mai puţin bine echipat în crematorii decât Buchenwald şi Dachau (două lagăre despre care toată lumea este de acord că nu au fost de exterminare). Rămâne, desigur, ipoteza unor probleme bugetare, care ar fi putut interzice construcţia mai multor crematorii la Auschwitz.

ANUL             AUSCHWITZ                   BUCHENWALD             DACHAU

Guri de ardere                              52                                         6                                     6

1942                                1,14                                  2,07                                2,43

1943                                1,41                                    1,71                               5,45

Tabelul nr. 2. Numărul de guri de ardere prevăzute pentru 1000 de decese înregistrate          

La pagina 184 din cartea sa, Pressac interpretează dintr-un foc decizia din vara lui 1942, de a instala 46 de guri de ardere la Birkenau ca fiind o etapă în programul „exterminărilor“. El nu ţine, însă, cont de cifrele din Tabloul nr. 2, adică de decesele „ordinare“ sau înregistrate, care contrazic interpretarea lui. Pe de altă parte, dacă acceptăm interpretarea lui Pressac, decizia de a închide definitiv crematoriul din lagărul principal (Auschwitz I sau Stamlager) devine inexplicabilă.

Practic, după cum am mai arătat, la 21 aprilie 1945, într-o discuţie cu un  reprezentant al Congresului mondial jidănesc, Himmler a elucidat problema aşa-numitelor exterminări: „Pentru a pune capăt epidemiilor, am fost forţaţi să ardem un număr incalculabil de cadavre ale unor oameni morţi de tifos. Am fost, deci, obligaţi să construim crematoriile din care acum învingătorii torc funia cu care vor să ne spânzure“21.

Din păcate, Himmler nu a trăit destul pentru a face această declaraţie la Nürnberg. Faptul că acest lucru trebuie repetat în 1992, la aproape o jumătate de secol de la încheierea războiului, este un adevărat scandal pentru întreaga omenire. În ceea ce priveşte eforturile lui Pressac de a găsi o cameră de gazare în crematoriul II (Birkenau), cititorii sunt invitaţi să îşi procure critica profesorului Robert Faurisson. Încercând să dovedească o teză a cărei falsitate sare în ochi, Pressac ignoră sau minimalizează fapte decisive. Asta nu îl împiedică să declare că noi suntem „maniacii care îşi petrec viaţa încercând să demonstreze că ceva nu a existat niciodată“22a.


  1. Cf. recenziile cărţii lui Pressac în The Journal of Historical Review: Mark WEBER, în vol. 10, nr. 2, vara 1990, pp. 231-237; Carlo MATTOGNO, în vol. 10, nr. 4 iarna 1990-1991, pp. 461-485; Robert FAURISSON, în vol. 11, nr. 1, primăvara 1991, pp. 25-66 şi în vol. nr. 2, vara 1991, pp. 133-175.
  2. „An Official Polish Report on the Auschwitz „Gas Chambers“, The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 2, vara 1991, pp. 207-216. (De asemenea, vedeţi „Lüftl Report“ şi alte articole în The Journal of Historical Review, vol. 12, nr. 4, iarna 1992-1993).
  3. Cf. Jean-Claude PRESSAC, Auschwitz, 1989, p. 133.
  4. Idem, pp. 16, 53.
  5. Asupra acestui punct, vedeţi articolul meu din The Journal Historical Review, vol. 3, nr. 4, vara 1982, pp. 371-406, reprodus aici în Suplimentul B. De asemenea, vedeţi scurtul meu articol din Daily Northwestern, 13 mai 1991, cu corecturile din 14 mai, articol reprodus în The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 2, vara 1991, pp. 251-254 (publicat în Revue d’Histoire Révisionniste, nr. 5, nov. 1991, pp. 9-13, sub titlul „Scurtă introducere la studiul revizionismului“).
  6. Jean-Claude PRESSAC, op. cit., 1989, p. 132.
  7. Idem, p. 200, 206.
  8. Cf. supra, p. 237 (în ediţia franceză, după care s-a făcut traducerea. Vedeţi subcapitolul IV. 13, „Rezumat pentru Auschwitz“, în episodul nr. 23, din această ediţie electronică. N. red. – V.I.Z.).
  9. D. CZECH, „Kalendarium der Ereignisse im Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau“, Hefte von Auschwitz, nr. 3, 1960, pp.68-76. De asemenea, D. CZECH, „Die Rolle des Häftlingskrankenbaulagers im KL Auschwitz II“, Hefte von Auschwitz , nr. 15, 1975, p. 27 sqq.
  10. D. CZECH în Hefte von Auschwitz, nr. 3, 1960 (citată mai sus), p. 73.
  11. Jean-Claude PRESSAC, op. cit., pp. 217-218, revine încă odată la stupefianta propunere de a ne imagina un sat… Abia la pagina 384 a cărţii sale, el sugerează rapid şi în trecere o foarte slabă legătură între epidemia de tifos, şi construcţia crematoriilor, ferindu-se să arate relaţia cauzală dintre acestea: epidemia de tifos a fost cauza, iar crematoriile efectul acesteia.
  12. Idem, pp. 188, 202.
  13. Nimeni nu crede, de exemplu, că Oswald Pohl (şeful W.V.H.A.) ar fi avut o influenţă egală cu cea a lui Reinhard Heydrich (şeful R.S.H.A.), când acesta era în viaţă. Mai târziu, către sfârşitul războiului, noul şef R.S.H.A., Ernst Kaltenbrunner, a ordonat accesul Crucii Roşii Internaţionale în lagărele de concentrare. Cf. supra, p. 94-95 [reamintim, trimiterea autorului este pentru ediţia franceză, după care s-a făcut traducerea. Aici, vedeţi în episodul nr. 10. N . red. – V.I .Z.]
  14. Vezi supra, p. 234 (la fel, din ediţia franceză; aici, în episodul nr. 23 – n. red. V.I.Z.).
  15. La p. 108 din cartea sa, Pressac citează o scrisoare a firmei Topf (firma constructoare a crematoriilor), reprodusă de SCHNABEL în Macht ohne Moral, Frankfurt 1957, p. 346. Această scrisoare pretinde că unul dintre cuptoarele cu două guri ale firmei poate incinera „între 10 şi 35 de corpuri în aproximativ 10 ore“, că poate funcţiona zi şi noapte, afirmaţie care nu s-a verificat niciodată la Auschwitz. Potrivit acestei scrisori, timpul mediu de incinerare a unui cadavru pe gură de cuptor ar putea fi între 34 de minute şi două ore (cf. pp. 227-247, în special 247).

Consider că documentul este autentic, exagerarea fiind banală şi comună celor încearcă să vândă un produs. Scrisoarea precizează că plasarea cadavrelor în cuptor se face unul după celălalt (hintereinander), în contradicţie cu ceea ce susţin „martorii“, care pretind că se introduceau câte trei cadavre odată, ba chiar mai multe, într-o gură de cuptor. De asemenea, crematoriile ar fi scos flăcări pe coş, după martori, ceea ce nu corespunde cu modul de funcţionare al crematoriilor moderne. Pressac acceptă aceste poveşti fără să protesteze (pag. 251, 253). Şi mai multe dificultăţi am cu documentul reprodus de Pressac la p. 247, care se presupune că reproduce o scrisoare din 28 iunie 1943, a serviciului construcţii Auschwitz, în care se afirmă că cele 52 de guri de cuptor de la Auschwitz puteau incinera 4.756 de cadavre în 24 de ore. Aceasta face o medie de 16 minute pe cadavru. Data documentului cade în vremea penei crematoriilor. Tentativele de reparare urgentă nu au furnizat administraţiei S.S. nici un motiv pentru exagerarea performanţelor produselor Topf (ex. Pressac, pp. 100, 227, 236). În plus, conform unui alt document, reprodus de Pressac la p. 224, crematoriile nu funcţionau decât 12 ore pe zi. La p. 91, Pressac spune că documentul din 28 iunie 1943 provine de la „Comitetul de rezistenţă antifascistă din Republica democrată germană“. Sunt în situaţia cuiva care are sub ochi un document german aparent autentic, care afirmă că o maşină Volkswagen a depăşit pragul sunetului. Dacă nu este vorba de un fals, trebuie să fie vreo glumă. În una din exegezele sale neo-pitagoriciene, Faurisson a pus în lumină că, după Pressac (pp. 110, 244) aceste cifre trebuiesc divizate „printr-un factor de la 2 la 5“ (The Journal of Historical Review, vol. 2, nr. 2, vara 1991, pp. 145-149).

  1. Vezi supra, p. 91 (în ediţia franceză; aici, vezi episodul nr. 10 – n. red. V.I.Z.).
  2. The Journal of Historival Review, vol. 9, nr. 3, toamna 1989, p. 369 sqq. (Recenzia cărţii lui Arno MAYER, Why Did the Heavens Not Darken?).
  3. A. de COCATRIX, „Numărul victimelor persecuţiilor naţional-socialiste“, expunere prezentată la Conferinţa internaţională a Comitetului internaţional al lagărelor, 22-25 aprilie 1977, Viena, Austria.
  4. Jean-Claude Pressac, op. cit., p. 94 sqq., 106.
  5. Document Nürnberg, PS-2171, publicat în Nazi Conspiracy and Aggression (U. S. Government Printing Office, 1946-1948, vol. 4, pp. 800- 835; P. BERBEN, Dachau 1933-1945: The Official History, Norfolk Press, Londra, 1975, p. 281. Nu am utilizat lagărul Mauthausen pentru această comparaţie întrucât, deşi decesele înregistrate acolo sunt destul de bine cunoscute (ex.: Hans MARSALEK, Die Geschichte des Konzentrationslagers Mauthausen, Viena,1974), nu se ştie aproape nimic despre capacitatea mijloacelor de incinerare. Mauthausen era mai descentralizat decât celelalte lagăre. De exemplu, în lagărul-satelit de la Gusen au avut loc aproape tot atât de multe decese ca în lagărul principal, iar Gusen, ca şi alte lagăre-satelit, deţinea propriile sale crematorii, a căror capacitate nu este cunoscută. (Cf. PRESSAC, pp. 108-114 şi MARSALEK, p. 157). În plus, Mauthausen utiliza ocazional crematoriile municipale ordinare, cazul celui din Steyr.
  6. Vezi supra, p. 395 (aici, în finalul episodului nr. 38 – n. red. V.I.Z.); Moment (mensual jidănesc din Boston), vol. 11, nr. 1, dec. 1985, p. 51.
  7. Jean-Claude Pressac, op. cit., p. 216.
  8. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 561-573. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)






Episodul anterior


Contextul istoric şi perspectivele de ansamblu ale

controversei pe tema „Holocaustului“

Comunicare prezentată în septembrie 1982, la

a IV-a Conferinţă a Institute for Historical Review, California

(Acest text a apărut, deja, în versiune franceză în Revue d’historie révisionniste, nr. 2, august-septembrie 1990, pag. 87-137)


Când în timpul unei discuţii, pe un subiect oarecare, spunem despre o persoană „că nu vede pădurea din cauza arborilor“, vizăm, de fapt, un tip special de handicap sau neajuns intelectual. Unei astfel de persoane nu i se reproşează incompetenţa, nici opiniile eronate sau puţin pertinente într-o chestiune sau alta. Dimpotrivă, se poate ca opiniile acesteia să se bazeze pe cercetări a căror profunzime şi forţă ar putea onora orice spirit distins. Vorba cu arborii care ascund pădurea spune însă că o astfel de persoană se concentrează excesiv pe detalii care o împiedică să vadă ansamblul şi/sau contextul general. Dacă această persoană ar adopta o perspectivă mai înaltă, ar rezolva mai bine şi mai rapid multe dintre problemele care suscită în ea o curiozitate de ordin general pentru subiectul în cauză.

Acum trei ani, cu ocazia primei mele conferinţe la Institute for Historical Review (I.H.R.), am evocat deja în mod explicit această problemă. La pagina 10 din cartea mea formulasem o remarcă pe cât de simplă, pe atât de evidentă, al cărei sens, dacă ar fi fost înţeles, ar fi făcut inutilă o bună parte din cartea mea:

„Cel mai simplu şi mai evident dintre motivele de a fi sceptic pe tema alegaţiilor exterminaţioniste este în acelaşi timp judecata şi evidenţa incontestabilă: după sfârşitul războiului, cei care, chipurile, ar fi fost exterminaţi, continuă să fie printre noi şi sunt mai activi, mai zgomotoşi şi mai puternici decât oricând în trecutul lor de trei ori milenar“a.

Această idee m-a însoţit de-a lungul întregii controverse asupra „Holocaustului“. Faptul că această controversă s-a putut dezlănţui şi dura atâta vreme, fără să se facă această remarcă, mi se pare nu numai simptomatic, sau chiar bizar, ci de natură să suscite câteva întrebări pe care le vom examina împreună. De vreme ce am făcut această remarcă de ordin istoric general, dar în aceeaşi ordine de idei, lucrul dovedeşte că, personal, nu sufăr de miopia de nu vedea pădurea din cauza arborilor. Pe de altă parte, anumite pasaje din cartea mea, în care mă ocup de detalii obscure, ar putea lăsa impresia că nici eu nu sunt pe deplin la adăpost de miopia arborilor care ascund pădurea.

Această optică cu dubla ei perspectivă va face obiectul intervenţiei mele la conferinţa de astăzi. Mai întâi, aş dori să dezvolt aspectul „pădure“ al subiectului, adică să replasez „Holocaustul“ în contextul mai general al istoriei secolului XX. Apoi, aş dori să arăt că o mare parte dintre cercetările ştiinţifice realizate în ultimii ani, inclusiv ale mele, evident, presupun şi încearcă să satisfacă exigenţele interlocutorilor loviţi de această miopie. În parte, graţie unei analogii istorice despre care vom vorbi ceva mai încolo, voi arăta că practica social-ştiinţifică şi mai ales politică ne obligă să insistăm asupra detaliilor ce par juste şi chiar necesare. Totuşi, pentru a nu ne pierde printre detalii, este foarte important să nu uităm nici o clipă contextul istoric cel mai larg cu putinţă.

Gitta Sereny

Articolul publicat de Gitta Sereny în New Statesman (2 noiembrie 1979) constituie un bun exemplu. Ea a încercat să respingă argumentaţia mea, concentrându-se pe un singur punct. Pregătindu-şi cartea Into That Derkness (În fundul tenebrelor, Denoël, 1975), Gitta Sereny s-a deplasat într-o închisoare germană, pentru a-l intervieva pe Franz Stangl, fost comandant al lagărului Treblinka din centrul Poloniei, care a servit în timpul războiului ca lagăr de tranzit pentru jidanii deportaţi din Varşovia, în drumul lor către Est, care era Vestul Uniunii Sovietice. Iată ce scrie Gitta Sereny despre contactul ei cu Franz Stangl:

„Am vorbit săptămâni întregi cu Stangl în închisoare. Am vorbit cu persoane care au lucrat sub ordinele lui, am vorbit cu familiile acestora. Am vorbit cu oameni care, fără să fie implicaţi special, au fost, totuşi, martorii acestor evenimente din Polonia. Am vorbit cu câţiva dintre cei foarte puţini care au supravieţuit.

Butz pretinde, în cartea sa Hoax [Înşelătorie], că cei (câteva sute) care au mărturisit participarea lor la exterminare au făcut-o pentru a-şi facilita apărarea, astfel încât să obţină pedepse cât mai uşoare. Totuşi, cei cu care am vorbit eu fuseseră deja judecaţi. Mulţi îşi executaseră pedeapsa, nici unul dintre ei nu ar fi avut ceva de câştigat, vorbindu-mi astfel, cel mult ruşinea. Stangl nu dorea decât un singur lucru: să vorbească, mai întâi, şi, apoi, să moară. Apoi, chiar a murit. Dacă pe (…) Butz l-ar interesa cu adevărat adevărul, soţia lui Stangl şi mulţi alţi martori încă pot mărturisi“.

Deşi lucrul nu este foarte important, constat că Gitta Sereny a interpretat cum i-a convenit, în interviul ei, speranţele lui Stangl. Conform cărţii sale Into That Darkness, Stangl făcuse apel contra condamnării sale la închisoare pe viaţă, fiind în aşteptarea verdictului. Altfel spus, Stangl ar fi vrut să iasă din închisoare, înainte de a muri.

Cei care cunosc cât de puţin detaliile făcăturii Treblinka (de exemplu, că s-ar fi utilizat gazul de eşapament al tancurilor şi camioanelor sovietice, luate de la ruşi, pentru „gazarea“ oamenilor) vor înţelege că observaţiile Gittei Sereny despre interviurile ei cu Stangl nu au nici în clin nici în mânecă cu istoria. Mă tem că scepticismul sănătos, din exemplul nostru tipic, în loc să explice observaţiile lui Sereny, se va lăsa o dată în plus atins de miopia „arborilor care ascund pădurea“.

Cea dintâi manifestare evidentă a miopiei ar consta în a spune sau a insinua că Gitta Sereny a minţit şi că Stangl nu a spus nimic din cele raportate de ea. De asemenea, am putea imagina că Stangl a fost condiţionat sau torturat, pentru a spune astfel de lucruri. Dacă ţinem cont de contextul ziselor lui Stangl, mai curând decât de zisele lui ca atare, atunci vom înţelege acest gen de reacţii. La vremea interviurilor cu G. Sereny, Stangl era deja un om bătrân. De peste douăzeci şi cinci de ani, el nu auzea decât astfel de poveşti cu privire la ceea ce s-ar fi petrecut la Treblinka. Bineînţeles, mai întâi va fi râs în sinea lui. Apoi s-a obişnuit să trăiască într-o ambianţă în care poveştile nu erau niciodată contestate public. Întrucât aşa se întâmplă în astfel de împrejurări, este posibil să fi început a crede el însuşi poveştile sau, dimpotrivă, să ascundă în fundul sufletului că este vorba de o pură invenţie. Nu o vom şti probabil niciodată. Ceea ce ştim, însă, precis este că, cu ocazia interviului ziaristei Gita Sereny, nefericitul bătrân închis de aproape treizeci de ani nu putea în nici un caz să considere că afacerile lui s-ar aranja dacă ar nega născocirea Treblinka. Sunt convins că Stangl i-a spus lui Sereny genul de poveşti pe care aceasta le-a publicat. Evident, el a încercat să se disculpe, dar ce avantaj ar fi avut de i-ar fi spus lui Sereny că „gazările“ sunt o minciună gogonată, una dintre falsurile secolului XX.

Acesta este motivul pentru care am trimis la New Statesman un răspuns care nu a fost publicat, dar care a apărut mai târziu în Journal of Historical Review1, în care spuneam:

«Punctul esenţial constă în supoziţia că genul acesta de declaraţii este dictat de un interes personal, nu de adevărul istoric. Cu ocazia unui „proces“ („trial“, care înseamnă şi „încercare“), se „judecă“ („to tri“, care înseamnă, de asemenea, „se încearcă“) ceva special, în sensul că se presupune că tribunalul va începe prin a trata afacerea ca o chestiune care trebuie dezbătută.

Afirmaţia referitoare la o „exterminării“ nu a fost niciodată pusă la îndoială pe plan practic, în nici unul dintre procesele care se refereau la fapte de genul acesta şi, în anumite cazuri, ea nu a fost pusă la îndoială în sensul juridic al termenului. Îndoiala nu plutit decât asupra răspunderii personale, în cadrul unei afirmaţii cu privire la exterminare, care, ea, la rândul său, nu era pusă la îndoială. De aceea, „mărturisirile“ anumitor germani, care în toate procese au încercat să nege răspunderea lor personală sau să o minimalizeze, constituiau, practic, singurul mijloc posibil de apărare, în situaţia în care se găseau.

Nu este tocmai o „negociere în faţa instanţei“, ca şi cum ar exista o înţelegere între acuzare şi apărare, dar nici nu suntem prea departe de aşa ceva. Tot ce contează este ca tribunalului să i se prezinte o poveste pe care acesta să o poată accepta. Din momentul în care apărătorul hotărăşte să ia în serios „judecata“ (sau „încercarea“) dilema logică este inevitabilă. Stangl nu putea ieşi din închisoare prin negarea fabulaţiei.

În plus, contrar a ceea ce susţine Gitta Sereny, nu este adevărat că dilema logică dispare în cazul unui acuzat condamnat la închisoare pe viaţă. Dacă acesta nădăjduieşte la graţiere sau la o eliberare condiţionată, el nu va căuta să răstoarne ceea ce s-a decis în instanţă, întrucât nu aşa se obţine o graţiere sau o eliberare condiţională. De exemplu, la „procesul Auschwitz“, care a avut loc la Frankfurt (1963-1965), faptele care îi erau reproşate lui Robert Mulka erau atât de monstruoase încât mulţi au apreciat că era prea uşoară condamnarea lui la numai 14 ani de muncă silnică. Ulterior, în urma unui deznodământ stupefiant pentru cineva care n-a studiat îndeaproape subiectul, Mulka a fost lăsat liber patru luni mai târziu. Or, întrucât, pe durata procesului sau după acesta, el ar fi susţinut – de altfel, cu toată sinceritatea –, că nu au avut loc nici un fel de exterminări la Auschwitz şi că poziţia lui îi permitea să ştie foarte bine acest lucru, el ar fi primit, în primul caz, o condamnare la închisoare pe viaţă şi, în al doilea caz, una la 14 ani, presupunându-se că ar fi trăit destul timp ca să execute în întregime pedeapsa.

Lucrurile acestea nu se prea ştiu. Sunt foarte multe exemple de acest fel, din care cauză studierea lor nu este tocmai simplă2. Nu se cunoaşte nici un caz în care un acuzat, negând exterminările, în interesul său personal imediat, să fi avut parte de vreun avantaj. Nu era cea mai bună metodă pentru a ieşi din închisoare»3.

Dacă într-o dezbatere s-a acceptat regula pur defensivă care constă în a răspunde punct cu punct argumentelor adversarului, este limpede că numai aşa îi putea răspunde Stangl lui Gitta Sereny. M-aş fi limitat probabil la aceste câteva linii dacă nu aş fi fost frapat, chiar în momentul când le scriam, de caracterul iraţional, aberant şi absurd al contextului în care ne aflăm. Gitta Sereny îşi publică articolul în 1979, nu în 1942. Or, în anul de graţie 1979, la 34 de ani de la terminarea războiului, iată că fain-frumos, pe baza observaţiilor şi gemetelor unui prizonier bătrân şi suferind, aflat de 34 de ani după gratii, Gitta Sereny încearcă să convingă cititorii revistei New Statesman că povestea „exterminărilor“ trebuie crezută, din moment ce şi Stangl o crede. Făcând această tristă constatare, mi-am completat scrisoarea în felul următor:

„Nu avem nevoie de «mărturisiri» sau de «procese» pentru a stabili că bombardamentele de la Dresda sau Hiroshima au avut loc sau că represaliile de la Lidice au urmat după asasinarea lui Heydrich. Or, fabulaţia exterminării nu se referă numai la cazul câtorva crime. Ea afirmă existenţa unor evenimente de dimensiune continentală, din punct de vedere geografic, pe o durată de trei ani, din punct de vedere temporal, şi de mai multe milioane de persoane, din punctul de vedere al victimelor. În consecinţă, din partea partizanilor făcăturii exterminaţioniste, este absurd să se încerce «dovedirea» unui eveniment de aşa amploare şi proporții prin «mărturii» obţinute în mijlocul isteriei, al cenzurii şi intimidării, al persecutării şi ilegalităţii flagrante din jurul acestui subiect, vreme de 35 de ani“.

Pentru afirmarea realităţii evenimentului colosal cu care suntem îndopaţi, Gitta Sereny nu avea alte argumente decât gemetele şi amărăciunea unui bătrân prizonier, care spunea ceea ce credea că trebuie spus pentru a-şi recăpăta libertatea şi a nu muri în închisoare. Este ca şi cum, pe baza mărturiilor ţiganilor care locuiau acolo, incendiul din New York, din 1950, s-ar fi atribuit acestora. Bineînţeles, Sereny ar putea răspunde că nu am atacat decât una dintre observaţiile ei, ca şi cum ea nu ar mai avea alte argumente. Recunosc deschis că ea şi alţii ca ea ne pot spune o infinitate de poveşti de acest gen, fără să anuleze întru nimic substanţa argumentului meu. Lucrurile de acest gen nu se dovedesc cu martori. Gitta Sereny umple mai multe coloane într-o mare publicaţie, pentru a expune, la 34 de ani după război, nişte argumente ridicole şi disproporţionate în raport cu sfânta alegaţie holocaustică. Dacă jidanii din Europa ar fi fost cu adevărat exterminaţi, nu s-ar fi propus astfel de argumente ridicole, întrucât ar fi existat argumente serioase, care nu au nevoie de poliţie, tribunale şi represiune pentru a se impune în faţa oamenilor de bună credinţă, a lumii întregi.

Când l-am întâlnit pe profesorul Robert Faurisson, în 1980, acesta m-a felicitat pentru observaţia că nu avem nevoie de „procese“ pentru a accepta realitatea evenimentelor istorice adevărate (Hiroshima, Lidice, Austerlitz, căderea Bizanţului), spunându-mi chiar că se miră că nu s-a gândit el însuşi la asta. Înţeleg foarte bine ceea ce simţea, întrucât chiar în vremea apariţiei articolului lui Gitta Sereny, un necunoscut mi-a telefonat punându-mi o întrebare care m-a făcut să regret că nu m-am gândit eu însumi la chestiunea respectivă. Întrebarea necunoscutului cu care, între timp, m-am împrietenit a fost următoarea: de ce organizaţiile jidăneşti din afara zonei de influenţă a Axei, care aveau atâtea de zis despre „exterminare“ şi „atrocităţi“ contra jidanilor, nu au încercat să prevină pe aceia dintre ei care erau în puterea Germaniei, să le explice că în spatele pretinselor programe germane de deplasare a populaţiilor se ascunde cu totul altceva? Toate poveştile pe această temă repetă ca la indigou că jidanii îşi făceau cuminţi bagajele şi se prezentau la locul de plecare în deportare, fără să-şi imagineze că se duc la moarte, fără să le treacă prin gând să se ascundă undeva. Acest aspect al fabulaţiei este, evident, necesar, întrucât se ştie că jidanii au opus o foarte slabă rezistenţă la deportări. În Înşelătoria secolului XX am făcut aluzie la această chestiune, dar nici acolo, nici în altă parte nu am insistat suficient până acum.

Învăţătura de tras din aceste două incidente face obiectul conferinţei mele. În ambele cazuri asistăm la un moment de miopie, nu numai din partea promotorilor, partizanilor şi profitorilor făcăturii, ci chiar şi din partea istoricilor revizionişti, care se preocupă prea mult de „arbori“ şi nu deschid ochii către „pădure“ decât atunci când norocul sau o întâmplare fericită îi obligă. Nu se poate susţine că ar fi vorba despre un defect la nivelul capacităţii de cunoaştere a oamenilor. Este vorba, mai curând, de împrejurările istorice în care trăim. Voi încerca să descriu aceste împrejurări şi să arăt cum trebuie procedat şi ce avem de făcut pentru a fi a înălţimea exigenţelor lumii în care trăim şi a vieţii fiecăruia. O voi face, pe de o parte, prezentând ideea mea cu privire la punctul de vedere probabil al posterităţii, despre aceste subiecte, pe de altă parte formulând anumite sugestii cu privire la conduita noastră în cadrul controversei.

Donaţia Împăratului Constantin cel Mare

„Donaţia împăratului Constantin“ este falsul cel mai celebru din istoria Europei. Falsul constantinian îşi făcu apariţia în jurul anului 800 şi vom vedea că este vorba de un fals catolico-papal, nu constantinian. Potrivit legendei, căci falsurile îşi au legendele lor, ar fi vorba de un document scris de „mâinile“ (sic) Împăratului Constantin (288?+337), de convertirea şi botezul acestuia de către papa Silvestru I. Importanţa documentului constă în faptul că el atribuie papei autoritatea temporală asupra „Romei, a tuturor provinciilor şi statelor din Italia, precum şi a regiunilor occidentale“. Scris de augustele mâini împărăteşti, documentul stipulează că papa de la Roma îşi va „exercita supremaţia şi în principalele locuri [sfinte], Alexandria, Antiohia, Ierusalim şi Constantinopole“, acordând, încă, papei o serie de diverse avantaje. Pentru ca să fie clar că această donaţie constituie o garanţie, documentul conţine, în plus, o declaraţie a lui Constantin, prin care acesta manifestă intenţia de a-şi transfera propria sa capitală în „provincia, Bizanţ [unde] un oraş va fi construit pe numele nostru […] întrucât acolo unde primul dintre preoţi şi şeful religiei creştine este plasat la putere de către Împăratul Ceresc, împăratul pământesc nu are a-şi exercita autoritatea sa“.

Interesul principal al acestei chestiuni este că, în ciuda faptelor următoare, nimeni nu a contestat autenticitatea documentului înainte de secolul al XV-lea:

1). Conform legendelor şi poveştilor abundente în Evul Mediu, ca şi după document el însuşi, oraşul pe care Constantin vrea să-l fondeze pe locul vechiului Bizanţ, numit mai târziu „Constantinopole“, nu fusese încă fondat şi cu atât mai puţin transformat într-un sediu sfânt de mare importanţă.

2). În mod absolut sigur şi conform tuturor rapoartelor istoricilor Evului Mediu, autoritatea imperială a continuat să se exercite în Italia, sub împăratul Constantin, a papei Silvestru şi a succesorilor lor imediaţi. Din acest unghi se vede mai bine analogia cu expresia „ei (jidanii) sunt încă în viaţă“, pe care am folosit-o mai înainte în legătură cu „Holocaustul“.

Este evident că nu lipsa de interes sau de importanţă a acestui document ne-ar putea explica că au fost necesare şapte secole de istorie pentru ca lumea să înţeleagă că Donaţia lui Constantin cel Mare este un fals catolico-papal. O bună parte din viaţa politică a Evului Mediu s-a concentrat pe controversa puterilor papei şi ale sfântului împărat roman de neam german. S-au găsit destule spirite distinse pentru a participa la discuţiile în cursul cărora „Donaţia“ era utilizată ca argument în favoarea papei. Dante însuşi (1265-1321), inamic declarat al puterii temporale a papilor, atinge chestiunea Donaţiei în Infernul său, reproşându-i lui Constantin că a acordat-o:

„Vai, Constantin, ce rău a ieşit

Nu din convertirea, ci din donaţia ta,

Cu care s-a îmbogăţit Primul Părinte!“

Astfel, un fals total anistoric a fost secole întregi în centrul unei controverse, fără să fie niciodată contestat. Este ca şi cum i s-ar fi atribuit lui George Washington paternitatea unei scrisori semnată de el şi acordând Bisericii episcopale metodiste „puterea de a face legea la Washington şi pe teritoriile Americii de Nord“.

Primele îndoieli cu privire la acest document erau mai curând nemulţumiri, cazul lui Dante, alteori de-a dreptul stupide sau tendenţioase, fără ca, vreme de şapte sute de ani, cineva să conteste caracterul istoric însuşi al documentului. La mijlocul secolului al XII-lea, mişcarea de reformă a lui Arnaud de Brescia atacă legenda papei Silvestru şi a Donaţiei, arătând că împăratul era deja botezat, când s-a întâlnit cu papa. Către 1200, Gibelinii, antipapişti din Germania, lansară legenda după care, când Împăratul Constantin şi-a făcut Donaţia, îngerii s-au pus pe plâns şi vaiete în lungul şi largul Raiului, de se auzea în întreg universul: „Nenorocire! Nenorocire! S-a vărsat otrava păcatului bogăţiei şi puterii în sânul Bisericii lui Dumnezeu“. Partizanii papei au răspuns că, într-adevăr, aşa a fost, jale mare, lacrimi multe, dar nu ale îngerilor, ci ale drăcuşorilor Satanei, care se deghizaseră în uniforme de îngeri, precum feţele palide bisericeşti, pentru a înşela credincioşii… Alţii spuneau că Donaţia nu are valoare pentru că împăratul era eretic de-al lui Arie, sau pentru că nu s-a cerut acordul populaţiei, că donaţia nu putea fi veşnică, ci limitată la domnia lui Constantin etc. Unii vedeau în Donaţie o lovitură parşivă contra papalităţii, în vederea compromiterii acesteia prin faptul că primatul papei venea nu de la Dumnezeu, ci de la un muritor, fie el chiar împărat. Către mijlocul secolului al XV-lea, acest ultim argument începu să inspire majoritatea purtătorilor de cuvânt ai anti-papiştilor pe tema Donaţiei constantiniene. Deja, către 1200, diverşi autori arătaseră că regimul imperial s-a exercitat în Italia şi după pretinsa Donaţie. Toţi aceştia vorbeau, însă, cu multă prudenţă, indirect, imprecis, cu tot felul de perifraze, astfel că influenţa lor nu fu prea mare în controversa ulterioară.

Abia în 1433 apăru o critică decisivă a Donaţiei. Aceasta nu era opera unui anti-papist, ci a unuia care ar putea fi considerat reformator liberal din chiar interiorul Bisericii. Este vorba de Nicolaus Cusanus (1401-1464), diacon la Koblenz (Germania). Cusanus prezentă conciliului din Basel o critică a Donaţiei, prezentând numeroase elemente istorice dovedind inexistenţa oricărui transfer de suveranitate de la Constantin la papa Silvestru sau imediat după.

Totuşi, De Concordantia catholica a lui Nicolaus Cusanus nu a avut aproape niciun fel de efect direct, pe de o parte din cauza tonului rece şi fără pasiune al diaconului, pe de alta pentru că foarte curând, în 1440, apare Contra Donationis, quae Constantini dicitur, privilegium, a lui Laurent Valla4. Numele acestuia va rămâne strâns legat de denunţarea înşelătoriei, lucru la care au contribuit în egală măsură elocvenţa şi pasiunea lui Valla, munca anterioară a lui Cusanus şi, mai ales, progresele imprimeriei şi ale Reformei, care au făcut posibilă difuzarea masivă a tratatului lui Valla în diferite limbi.

Metoda lui Valla a constat în critica Donaţiei din toate punctele de vedere posibile în epocă. Valla începu prin a pune problema din punctul de vedere al personalităţii împăratului Constantin, „om setos de putere, care s-a războit cu popoare întregi, care prin atacuri şi disensiuni civile şi-a îndepărtat rudele şi amicii pentru a lua puterea“ şi care, apoi, s-ar fi lăsat îmbrobodit „pentru a oferi altuia, din pură generozitate, Roma, patria lui, capitala lumii şi regina naţiunilor […], pentru a se retrage într-un modest orăşel, Bizanţ“. După lectura câtorva pagini din lucrarea lui Valla, Donaţia pare deja cu neputinţă, textul continuând la aceeaşi intensitate pe cele 80 de pagini ale ediţiei în engleză care ne pune, practic, în faţa unui caz tipic de „supra-exterminare“. Valla a reluat argumentul lui Cusanus după care pretinsul transfer de suveranitate nu a avut loc întrucât monedele romane din epocă au fost emise cu efigia împăraţilor, nu cu aceea a papilor. Valla a studiat limbajul şi vocabularul textului Donaţiei, arătând că acestea nu puteau aparţine latinei folosită de Constantin. Astfel de metode erau noi pentru epoca respectivă.

Cercetările erudite ale lui Valla nu au fost dezinteresate. În epoca în care şi-a redactat tratatul său, Valla era secretarul lui Alphonse de Aragon, care contesta papei drepturile de stăpânire peste Napoli. Valla nu lăsa cititorului nici o îndoială cu privire la convingerile sale. Pentru el, puterea temporală a papilor era un lucru foarte rău, care trebuia abolit. Textul lui Valla a marcat o etapă în apariţia criticii istorice, studiul lui putând fi profitabil celor care îşi propun „demontarea, piesă cu piesă, a mitului holocaustic“.

Iată, însă că, în 1458, la Strasbourg, un om este ars pe rug pentru că a contestat autenticitatea Donaţiei constantiniene. Totuşi, teza lui Valla este bine primită în mediile cultivate, chiar dacă tratatul râmâne o vreme la starea de manuscris. Către 1500, pe fondul încheierii discuţiilor privind natura papalităţii, s-a crezut că legenda Donaţiei şi-a dat obştescul sfârşit. Ironia destinului face, însă, că pe fondul progreselor Reformei şi al uzajului tot mai larg al tratatului lui Valla ca armă contra papalităţii, legenda Donaţiei pare să reînvie. Pe de o parte, în 1537 Martin Luther declară că tratatul lui Valla l-a convins că papa este încarnarea lui Antichrist. Pe de altă parte, Steuchus, bibliotecarul Vaticanului, publică la 1547 o foarte abilă critică a tratatului lui Valla, care, apoi, este trecut în faimosul „Index“ papal al cărţilor interzise. Abia către 1600 se poate considera că legenda Donaţiei constantiniene şi-a dat pe deplin duhul, marele istoric catolic cardinalul Baronius declarând că falsul este pe deplin dovedit.

Acest scurt expozeu istoric ne pune în faţa a două probleme fundamentale. Mai întâi, caracterul fraudulos al Donaţiei sărea în ochi pentru simplul fapt că pretinsul transfer de suveranitate nu avusese loc în realitate. De ce, totuşi, au fost necesare atâtea secole pentru a se spune, în sfârşit, lucrurilor pe nume? Motivul fundamental pare să fie că, până la Renaştere, ar fi fost contrar anumitor interese politice să se tragă concluziile de rigoare apropo de Donaţia constantiniană. Intereselor politice şi economice importante nu le pot fi opuse cu uşurinţă observaţii şi argumente pe bază de fapte, oricât ar fi ele de juste şi de pertinente. Două motive par să explice abandonarea legendei către 1600. Pe de o parte, progresele Renaşterii suscitaseră în Europa un nivel de erudiţie superior şi mult mai răspândit decât în Evul Mediu. Pe de alta, Reforma favorizase progresul ideilor anti-papiste. Această interpretare nu însemnă că Evul Mediu ar fi fost intelectualiceşte incapabil să detecteze frauda. Evoluţia politică generală a perioadei postmedievale a avut o importanţă decisivă în ceea ce priveşte dreptul oamenilor de a deschide ochii către ceea ce este evident, fără nici un pericol, ba chiar cu profit.

Dacă examinăm de aproape această explicaţie în esenţă politică, regăsim eterna problemă: fără eforturi excepţionale din partea noastră, „arborii ascund pădurea“. Pentru a vedea ceea ce este evident, trebuie ca, într-un fel sau altul, acest „evident“ să se pună sub ochii noştri, presupunând că aceştia vor să vadă ceea ce este de văzut. Din controversa pe marginea Donaţiei constantiniene oamenii reţinuseră pretenţia papilor, adică a Bisericii, la autoritate temporală. De aceea papii fabricaseră falsul şi se serveau de el, de aceea adversarii papalităţii căutau şi găseau tot felul de argumente în favoarea tezei lor. Istoria romană era destul de bine cunoscută, dar nu era prezentată în mod inteligent. Ne putem mira de această lacună, dar explicaţia este simplă. Papii ocupau o poziţie puternică, putând decide ce trebuie şi ce nu trebuie discutat. În aceste condiţii, nu ne puteam aştepta ca cineva să preconizeze studiul Donaţiei pe baze istorice. Din cauza poziţiei lor de dizidenţi, adversarii Donaţiei erau obligaţi să se menţină în limitele subiectelor familiare, general acceptate, dacă voiau să fie ascultaţi, cel puţin. În plus, pentru că erau preocupaţi mai curând de apărarea anumitor interese politice şi religioase, nu a adevărului istoric, adversarii Donaţiei ignorau adesea tot ce ţinea de aspectul istoric al chestiunii. Aceia dintre ei care erau oameni de litere depindeau în mare măsură de autorităţile ecleziastice în ceea ce priveşte subzistenţa. Atunci ca şi acum, toate condiţiile erau reunite pentru domnia prelungită, comodă şi molcomă a unei forme de tâmpenie obştească, buridanism intelectual cu substrat politic.

Să trecem, însă, la a doua chestiune fundamentală. Admiţând că aspectele frauduloase ale Donaţiei ar fi trebuit să fie evidente spiritelor îndrăzneţe şi curioase, şi că graţie evoluţiei politice favorabile intimidarea ar fi scăzut până la dispariţia ei totală, de ce a trebuit un tratat savant atât de lung ca cel al lui Valla, pentru a demasca înşelătoria?

Pusă în astfel de termeni, chestiunea devine insidioasă şi sofisticată, mai ales în sensul că presupune relaţii de la cauză la efect. Nu se pot distinge cauzele şi efectele evenimentelor complexe care au dus (a) la ruinarea puterii papale de către Reformă, (b) la prăbuşirea uneia din imposturile pe care se sprijinea Vaticanul şi (c) larga difuzare a unei cărţi care denunţa impostura multiseculară a catolicismului.

Ne putem întreba ce rol a jucat tratatul lui Valla în aceste evenimente şi ne putem face o bună idee despre asta dacă examinăm conţinutul tratatului, mult mai întins şi mai amănunţit decât era necesar pentru stricta susţinere a falsului Donaţiei constantiniene. Documentaţia lui Valla era atât de abundentă şi diversificată încât efectul ei nu putea fi decât irezistibil. Amatorii de numismatică aveau cuvântul lor de spus; specialiştii în literatura şi gramatica latină erau invitaţi să ia parte la controversă; istoricii Romei se simţeau vizaţi, ca şi cei ai Bisericii. Pe scurt, toţi cei cu darul cuvântului dădură frâu liber limbii şi minţilor îndelung înţărcate, pe fondul sau în contextul unei evoluţii politice colosale.

În conferinţa mea de acum trei ani, la congresul nostru, am subliniat că nu trebuie subestimat rolul controverselor extrauniversitare ca mijloc de presiune contra bovinismului universitar, a comodităţii şi slugărniciei corpului profesoral şi academic ce nu se interesează decât de subiectele oficial comandate şi bine remunerate. O spun întrucât, ca profesor universitar, eu însumi am avut ocazia să constat că în faţa subiectelor „arzătoare“ domnii profesori spală putina, în aşteptarea lui Putin. Desigur există o minoritate mai mică sau mai mare de lachei, în slujba profitorilor tezei oficiale, care mint deliberat şi falsifică tot ce pot falsifica. Mai devreme sau mai târziu vine, însă, ziua când o altă minoritate, mai mică sau mai mare, atacă pe prima, încercând să o trimită la plimbare. Într-o primă fază, efectul provizoriu este ralierea unei mai largi minorităţi în banda mincinoşilor universitari profesionişti care, bineînţeles, încearcă şi ei să-i trimită la plimbare pe eretici. Faţă de aceste două extreme, universitarul onest, cinstit şi, să zicem, imparţial, nu mediocru, va încerca să închidă ochii, să-şi înfunde bumbacul în urechi, evitând să ia atitudine, fugind de răspundere ca dracul de tămâie. Demisia ruşinoasă, refuzul asumării răspunderii şcolare sau academico-universitare devine dificilă sau imposibilă când un anumit număr de oameni din marele public începe să pună întrebări tulburătoare. Dacă expresia sentimentelor populare, a studenţimii şi a tineretului se menţine suficient, aceasta permite ereticilor să se exprime fără prea mari pericole. În consecinţă, când suntem în faţa unor minciuni precum făcătura holocaustică, nu trebuie să subestimăm rolul propagării lor în marele public, ca mijloc de incitare şi trezire din somnolenţă a celor care, prin poziţia lor socio-profesională, prin privilegiile de care profită din partea societăţii, sunt obligaţi să îşi spună opinia cu privire la minciunile respective.

Principalele remarci pe care vreau să le fac sunt următoarele. Argumentele simple şi decisive contra Donaţiei constantiniene, care ar fi trebuit să sară în ochii oamenilor din Evul Mediu, au fost escamotate prin mijloacele politice ale vremii respective. Tratatul lui Valla, care mergea foarte departe în materie de detalii, mult mai departe decât minimul necesar după concepţia noastră istorică, a jucat un rol crucial în demascarea legendei Donaţiei constantiniene. Acest fenomen s-a produs, însă, pe fondul unei evoluţii politice favorabile tezei lui Valla, al examinării ei în deplină securitate, linişte, pace şi încredere.

Analogii cu făcătura „Holocaustului“

Analogiile cu fabulaţia „Holocaustului“ vor părea unora atât de evidente încât ar putea spune că nici nu merită să vorbim despre ele. Universitarii, academicienii, intelectualii şi chiar preoţii sau studenţii Evului Mediu şi ai Renaşterii, care refuzau să vadă lucrurile simple, dar incomode dintr-o perspectivă sau alta, nu au dispărut, după cum s-ar putea crede. Lumea universitară şi academico-intelectuală nu este întru nimic diferită de aceea a Evului Mediu. Lucrurile însă nu sunt foarte simple, de aceea vom diseca problema mai în profunzime.

Am văzut că legenda Donaţiei constantiniene s-a prăbuşit într-o vreme în care situaţia politică evolua în defavoarea papalităţii. Evident, acest lucru sugerează o altă analogie şi o altă anticipaţie: scorneala Holocaustului se va prăbuşi într-o epocă precum a noastră poate, în orice caz defavorabilă sionismului. Concomitenţa previzibilă a celor două fenomene este inevitabilă şi vom trece prin asta. De aceea nu strică să punem din timp în lumină aspectele periculoase. Pe plan politic şi intelectual, concomitenţa de care vorbim va genera presiuni teribile asupra reprezentanţilor revizionismului istoric. De exemplu, în momentul în care scriu această carte, invazia Libanului de către armata izraeliană a făcut din Menahem Begin omul cel mai detestat nu numai din Israel, ci din întreaga lume. Pe bună dreptate putem arăta că invadatorii tratează cu brutalitate şi sălbăticie nemaivăzută inocentele victime civile libaneze, foarte multe dintre acestea fiind lichidate sau deposedate de tot ce au, ca urmare a tentativei izraeliene de distrugere a O.L.P. Putem spune că înşelaţi şi drogaţi, americanii nu au refuzat niciodată nimic Israelului, până acum. În publicaţii care arată o anumită simpatie pentru     revizionismul istoric5, am putut citi că politica Israelului echivalează cu un „genocid“, ceea ce nu este cazul nici în intenţii nici în faptele de până acum, cel puţin în sensul în care înţeleg eu acest cuvânt, adică unul apropiat de „exterminare“. Dacă putem admite că o acuzaţie atât de nepotrivită poate veni de la un ziar de mare tiraj, este regretabil să o vedem adoptată de publicațiile şi mass media de tendinţă revizionistă. Acestea, mai mult ca oricare altele, ar trebui să fie capabile a face distincţia între diferitele feluri de tratamente inumane, pentru a putea analiza cu precizie orice evenimente istorice.

Pericolul este real. Îl vom sesiza şi mai bine dacă vom înţelege că o astfel de confuzie se poate explica la fel de bine în termeni de politică, precum şi prin tendinţa naturală a omului la confuzie şi inexactitate. În anii care vin se vor face presiuni asupra multor oameni, inclusiv asupra revizioniştilor, pentru ca aceştia să se declare nu numai echitabili faţă de arabi, ci de-a dreptul favorabili acestora. Într-o anumită măsură, această presiune va veni chiar din partea evenimentelor din Orientul Apropiat, care vor furniza revizioniştilor ocazii de a se face auziţi. În consecinţă, revizioniştii vor fi într-o situaţie dificilă atât pentru a rezista la aceste presiuni, cât şi pentru a exploata ocaziile care le vor fi furnizate de evenimentele politice pentru exprimarea legitimelor lor observaţii istorice. Nu se va pune problema să ne închidem într-un turn de fildeş, pentru a studia înşelătoria la căldurică. Lucrurile se vor petrece altfel.

Întrucât istoria nu se repetă, de fapt, niciodată, comparaţia între Donaţia constantiniană şi „Holocaust“ nu se aplică la toate aspectele frapante ale celor două falsuri. Există, însă, un punct asemănător care merită subliniat. În ambele cazuri, este vorba de atenţia excesivă acordată detaliilor atât de tratatul lui Valla, cât şi de cercetările revizioniste actuale. Şi într-un caz şi în celălalt, este vorba de o „supra-exterminare“. Oamenii Renaşterii nu remarcaseră că transferul de suveranitate nu avusese loc. Asta-i tot. Noi, cei de astăzi, nu am remarcat că, la sfârşitul războiului, jidanii erau mai prezenţi ca oricând printre noi, că nu fuseseră exterminați. Asta-i tot.

Aparent, va trebui să continuăm studiul subiectului până la nivelul detaliilor care vor părea incredibile posterităţii. De exemplu, nu ne mulţumim să spunem că Zyklon-ul utilizat, chipurile, pentru „gazare“ era, de fapt, un insecticid, ci ne punem pe analiza tuturor consecinţelor şi detaliilor acestei afirmaţii.

Grija pentru detalii este de dorit şi necesară, după cum ne-a arătat-o şi examinarea Donaţiei constantiniene. Ea duce la o mare diversitate de reflecţii asupra scornelii. Astfel, chiar dacă posteritatea ne va acuza de miopie, ceea ce deja ar putea fi cazul, limbile se vor dezlega atât de mult în împrejurările practice şi urgente de azi încât cei a căror meserie este să se ocupe de aceste chestiuni nu vor avea încotro şi se vor ocupa vrând-nevrând de ele. Practic, acest punct a fost deja atins de Raul Hilberg. Într-un recent interviu acordat unui săptămânal francez6, autorul cărţii The Destruction of the European Jews (Distrugerea jidanilor din Europa) declara:

„Aş spune că, într-un anumit fel, Faurisson şi alţii, fără voia lor, ne-au făcut un serviciu. Au pus întrebări şi au ridicat probleme al căror efect a fost angajarea de către istorici a unor noi cercetări. Ne-au obligat să adunăm mai multe informaţii, să examinăm mai îndeaproape documentele, să mergem mai departe în înţelegerea a ceea ce s-a petrecut“.

Fără îndoială, grija pentru detalii se justifică la ora actuală, ea decurge din strategia propagandiştilor şi promotorilor fabulaţiei oficiale. Unul dintre aspectele acestei strategii constă în eschivarea întrebării fundamentale, foarte simple în acelaşi timp, de a şti dacă da sau ba, jidanii Europei au fost, într-adevăr, exterminaţi fizic de către germani? Abia apoi se pune problema aparent similară dar nu echivalentă, dacă germanii au utilizat sau nu „camere de gazare“.

Este vorba de un procedeu foarte îndrăgit de către autorii şi partizanii înşelătoriei, mulţi dintre istoricii revizionişti şi alţi căutători pe cont propriu al adevărului istoric lăsându-se adesea prinşi în mrejele lui. Pentru a evita orice neînţelegere, precizez imediat că, în ceea ce mă priveşte, răspunsul la ambele întrebări este „nu“: nu a existat nici un program de exterminări, nu au existat nici camere de gazare. Numai prima întrebare este, însă, în centrul disputei, cea de a doua având numai o importanţă secundară pentru şcoala revizionistă, cel puţin în spiritul în care înţeleg eu revizionismul. De exemplu, dacă din întâmplare se va descoperi că într-o zi oarecare din 1942, zece jidani adulţi au fost duşi la cartierul general al lui Hitler din Prusia Orientală, închişi în duşul cancelarului (rapid amenajat pentru aşa împrejurare) şi, apoi, gazaţi sub privirea aprobatoare a Führerului, aş avea toate motivele tehnice sau istorice să fiu surprins, dar aceasta nu m-ar obliga să îmi schimb opinia în ceea ce priveşte partea esenţială a chestiunii „Exterminării“. O astfel de descoperire ar tulbura şi dezorienta pe cei care pun persoana lui Hitler în centrul interesului lor, cazul lui David Irving, de exemplu, dar nu asta este problema.

Graţie diferitelor stratageme, precum insistenţa pe anumite tipuri de mărturii sau discuţiile despre „Zyklon“, promotorii, partizanii şi profitorii fabulaţiei reuşesc adesea, în controversele publice, să înlocuiască pe nesimţite chestiunea „exterminării“ prin aceea a „camerelor de gazare“. Asta nu înseamnă că cele două probleme se confundă în mintea lor. Este vorba de un artificiu tehnic, de metodologie, prin care reuşesc să profite de aşa numita rezervă istorică uzuală, altfel spus de bunul simţ, incapacitatea de a concepe monstruozităţi, de generozitatea din inima celor de bună credinţă.

Să luăm un exemplu: dacă aş fi fost întrebat, în urmă cu câtva timp, dacă japonezii şi-ar fi gazat prizonierii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, aş fi răspuns că nu am cunoştinţă de astfel de gazări. Iată, însă, că foarte recent am citit un raport serios care vorbeşte de gazarea a 404 „cobai umani“, realizată în cadrul „cercetărilor în materie de armament biologic“. Totuşi, în ciuda acestui fapt, continui să fiu sigur că japonezii nu au „exterminat“ populaţii. Alt exemplu: sunt sigur că, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Aliaţii nu au exterminat nici măcar o parte puţin importantă din populaţia eschimoşilor, fiind convins că nu au gazat nici o comunitate de eschimoşi. Vă rog să remarcaţi, însă, că în primul caz sunt „sigur“, în vreme ce în al doilea sunt doar „convins“. Diferenţa vine din faptul că putem dovedi că nu a existat un program de exterminare a eschimoşilor (de exemplu, după război, nimeni nu s-a sesizat că aceştia ar fi dispărut în masă), dar nu putem dovedi că nici un eschimos nu a fost gazat. Mi se va spune, bineînţeles, că nu exista nici un motiv de a-i gaza pe eschimoşi, că nu avem nici o reclamaţie sau urmă în acest sens, putând fi convinşi că nici o comunitate de eschimoşi nu a fost gazată, deşi, în mod individual, unii eschimoşi au putut, totuşi, să fie executaţi, în vreo cameră de gazare californiană, prin delict particular şi pentru deliciile private ale unor maniaci. Totuşi, de exemplu, totdeauna trebuie să avem în vedere posibilitatea ca o comunitate izolată oarecare de eschimoşi să fi fost gazată în cel mai mare secret, pentru că ameninţa securitatea unei operaţii militare ultrasecrete a Aliaţilor. Este vorba de ceea ce istorii numesc rezerva uzuală, aplicabilă în toate perioadele istoriei şi care, de obicei, nu este menţionată pentru că lucrurile care ţin de bunul simţ sau simţul comun se înţeleg de la sine.

Putem demonstra că eschimoşii nu au fost exterminaţi, dar nu este posibil să demonstrăm că nici o comunitate de eschimoşi nu a fost gazată. În acelaşi fel, şi cu riscul de a furniza adversarilor mei ocazia de a-mi cita cuvintele într-un alt context şi cu rea credinţă, pot demonstra că în cel de-Al Treilea Reich nu a existat un program de exterminare fizică a jidanilor, dar nu pot demonstra că nici un jidan nu a fost gazat, deşi lunga mea experienţă pe acest subiect îmi permite să fiu absolut convins că nici un jidan nu a fost gazat.

Dacă examinăm de aproape argumentele invocate de cei a căror tactică constă în a pretinde că jidanii au fost gazaţi, este clar că ne găsim în ipoteza „comunităţii izolate de eschimoşi“. În locul situaţiei geografice izolate [cazul eschimoşilor], se substituie o situaţie administrativă izolată, [cazul lagărelor de concentrare]: nu s-a găsit urmă scrisă, nici planuri ale camerelor de gazare, nici urme de construcţii, nici de gazări ca atare; pentru a-şi ascunde isprăvile, germanii ardeau cadavrele, fără să lase vreo urmă. Pentru a reduce la minim numărul martorilor, jidanii înşişi serveau ca mână de lucru în aceste operaţii, fiind, apoi, ucişi, la rândul lor. Niciodată nu se explică de ce ar fi fost utilă şi necesară păstrarea secretului acestor operaţiuni, câtă vreme aveau loc manifestaţi publice la Madison Square Garden contra pretinsului masacru, plus condamnarea oficială din partea Aliaţilor, inclusiv a preşedintelui Statelor Unite. Nu ni se explică acest lucru pentru că foarte puţini oameni pun genul ăsta de întrebări. Ceea ce contează este ca o astfel de poveste să fie acceptată, nu „dovedită“, prin declaraţiile câtorva „martori“ cu lacrimi în ochi, precum „Scufiţa Roşie“ care apare în faţa tribunalului aliat care condamnă „lupul“, oficializându-se, astfel, o minciună foarte specială, la limită fără vreun raport cu exterminarea sau ne-exterminarea jidanilor din Europa.

Procedeul nu este complicat. Se face abstracţie de context şi se răstoarnă perspectiva normală a lucrurilor. Din păcate, procedeul a reuşit, acesta fiind motivul pentru care este necesar şi de dorit ca revizionismul istoric să se ocupe de chestiunile de amănunt. Partizanii şi profitorii escrocheriei nu vor să abordeze direct chestiunea „exterminărilor“ întrucât documente uşor accesibile arată că jidanii nu au fost mai exterminaţi decât eschimoşii! Lipsesc documentele uşor accesibile care să arate clar ce s-a petrecut pe timpul războiului în fiecare colţişor din Europa de Est. Această lipsă este de înţeles, dacă ţinem cont de situaţia politică de după război, când toate documentele posibile au fost pe mâna învingătorilor, autorii înşelătoriei. S-au creat, astfel, puncte şi etape în Europa, care au permis şi permit înşelătorilor să eşafodeze înşelătoria publică. Ei propun să acopere sau să umple aceste puncte şi etape nu prin documente de arhivă, ci prin pretinse reconstituiri teatrale după punerile în scenă numite „procese“. Înşelătorii ocupând peste tot poziţiile de comandă (în poliţie, justiţie, presă, universităţi, nu mai vorbim de politică), le este foarte uşor să dea tonul dezbaterilor şi să indice temele de dezbătut. În rarele ocazii când sunt invitaţi în dezbateri de aparenţă ştiinţifică, adversarii lor sunt confruntaţi cu mărturii ipocrite şi alte detalii insidioase.

Este, însă, clar că autorii şi partizanii înşelătoriei holocaustice nu îndrăznesc să axeze dezbaterea pe adevărata chestiune a „exterminărilor“, întru nimic mai complicată în cazul jidanilor, faţă de cel al eschimoşilorb.


  1. Aici autorul pierde, din păcate, el însuşi perspectiva istorică. Subiectul acestei cărţi nu sunt evreii – cu o istorie trimilenară sau chiar mai mare, dacă ne luăm după textele Vechiului Testament –, ci jidanii, Das Jüden, a căror istorie, ca jidani – adică aşkenazi: khazari care au parazitat cultul iudaic – începe în secolul al VIII-lea. Deoarece, cum am mai relevat anterior, jidanii sunt descendenţii khazarilor, care au ocupat, o vreme, zona din Nordul Mării Caspice. «O listă foarte mare de studii izraeliene (în limba ebraică), dar şi din întreaga lume, folosite ca surse de către evreul Arthur Koestler, duce la o concluzie cutremurătoare: [în imensa lor majoritate,] cetăţenii actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică şi rasială cu evreii de acum două mii de ani(semiţi), [co]autori ai textelor biblice, deşi [jidanii] au complotat şi revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul, în baza „dreptului lor natural“ asupra „vechiului lor stat“. (…) Koestler adaugă: „Marea majoritate a evreilor care au supravieţuit în lumea contemporană sunt de origine est-europeană, şi deci, probabil, mai ales khazară…, iar  strămoşii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci, din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, uigurilor şi maghiarilor decât cu seminţiile lui Abraham, Isaac şi Iacob“.

Înainte de a arăta pe scurt istoria acestor barbari travestiţi în popor biblic, khazarii, vom arata temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri, acelea că „evreii de azi nu sunt evrei“». Cf. Cornel-Dan Niculae, RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EVREILOR SIONIŞTI CU ROMÂNII. Carpathia Rex, Bucureşti, 2011, ediţia a IV-a, pag. 5-13. Vezi şi fragmentul corespunzător, dar cu greşeli de transcriere, postat în DOSARE SECRETE. O ISTORIE NESTIUTA: Triburile de khazari, “poporul ales” si…maghiarii…, pe http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/08/dosare-secrete-o-istorie-nestiuta-triburile-de-khazari-poporul-alessi-maghiarii/. Această carte a lui Cornel-Dan Niculae este primul volum din trilogia RĂZBOIUL NEVĂZUT, care mai cuprinde: OFENSIVA IUDAISMULUI ASUPRA ROMÂNIEI. Ed. Carpathia Rex, Bucureşti, 2010, ediţia a IV-a; POLITICA FILOSIONISTĂ A ROMÂNIEI. Carpathia Rex, Bucureşti, 2012, ediţia a IV-a. Toate volumele se mai găsesc la Librăria Eminescu, la subsol, din Bucureşti, dar şi la buticarii cu cărţi. N. red. – V.I.Z.

  1. The Journal of Historical Review, vol. 1, nr. 2, vara 1980, p. 153 sqq. Particula „dr.“ care precedă semnătura mea, a fost adăugată de redacţie. Eu nu semnez niciodată astfel.
  2. Los Angeles Herald Examiner (2 septembbrie 1979), p. E2.
  3. Vezi întâlnirea Gittei Sereny cu Pierre Guillaume, părintele „Bătrânei Cârtiţe“ (La Vieille Taupe) şi preşedintele de onoare al Librăriei Româneşti Antitotalitare, este foarte instructivă. Cf. „Les bonnes intentions dont l’Enfer est pavé“ (Bunele intenţii cu care este pardosit Iadul), în Annales d’Histoire révisionniste, nr. 5, vară-toamnă 1988, pp. 189-190.
  4. Vezi La Donation de Constantin, premier titre du pouvoir temporel des papes, où ils est prouvé que cette donation n’a jamais existé et que l’acte attribué à Constantin este l’oeuvre d’un faussaire (Donaţia lui Constantin, primul titlu de putere temporală a papilor, unde se dovedeşte că această donaţie nu a existat şi că actul atribuit lui Constantin este opera unui falsificator), de Laurent Valla… Traducerea franceză este precedată, pentru prima oară, de studiul istoric al lui Alcide Bonneau şi însoţită de textul latin. Totul s-a publicat la Paris de I. Lisieux în 1879, XCVI-332 pagini. (Biblioteca naţională franceză, D2.14309) – (N.T.).
  5. De exemplu The Spotlight, 26 iulie 1982, p. 10 sqq.
  6. Le Nouvel Observateur, 3-9 iulie 1982, p. 70 sq.
  7. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 517-534. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)





Episodul anterior


Controversa internaţională pe tema „Holocaustului“

Comunicare din septembrie 1979, în cadrul Primei Conferinţe

Internaţionale la Institute for Historical Review, California

Unii dintre dumneavoastră s-au obişnuit probabil să mă audă vorbind despre Inşelătoria secolului al XX-lea, titlul cărţii mele despre legenda exterminării a milioane de jidani, de către Germania naţional-socialistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În general se vorbeşte de şase milioane. Cu diverse ocazii, întâlnind grupuri interesate de această chestiune, le-am făcut un rezumat oral al argumentelor expuse în cartea mea. Astăzi, însă, abordez un subiect diferit. Nu mă voi ocupa de înşelătorie ca atare, ci de controversa internaţională din jurul ei. Fac această alegere din diverse motive. Cel mai evident dintre ele este că mă găsesc în faţa unui auditoriu informat, cunoscător al literaturii englezeşti pe această temă. Nu voi repeta cele afirmate de această literatură, iar profesorul Faurisson ne va prezenta unele aspecte ale înşelătoriei, despre care probabil încă nu aţi auzit. Un alt subiect, pe care unii dintre noi îl cunosc mai puţin bine, este dezvoltarea controversei holocaustice la nivel internaţional. Practic, mulţi americani „bine informaţi“ nu ştiu nimic despre răsunătoarea controversă holocaustică, limitându-se la cele spuse de presa americană despre cele ce se petrec în lume. Presa aceasta lasă, însă, impresia că eu sunt singurul pământean care contestă alegaţiile fabulaţiei exterminării.

Examenul controversei holocaustice la scară internaţională ne va învăţa multe lucruri. Mai întâi, voi spune câteva cuvinte despre motivele pentru care examinez controversa din jurul înşelătoriei, nu înşelătoria ca atare.

Un subiect simplu

Una dintre dilemele mele este că scriind o carte despre înşelătorie, fără să vreau am sugerat ceva, căci există un punct important asupra căruia ar fi trebuit să insist. Am scris despre asta, fără să insist, însă, suficient:

„Există numeroase argumente în sprijinul tezei mele, iar unele sunt atât de simple încât îl pot surprinde pe cititor. Cel mai simplu motiv pentru a fi sceptic în ceea ce priveşte alegaţiile exterminaţioniste este că la sfârşitul războiului cei, chipurile, exterminaţi erau bine mersi printre noi“.

Dilema pe care vreau să o schiţez este rezumată de proverbul vorbă multă, sărăcia omului ! După atâta vorbă pe acest subiect, unii au impresia că avem de-a face cu ceva foarte complicat. De aceea, o spun categoric: vorba multă nu provine din faptul că subiectul ar fi complicat, ci din deformarea opiniei publice prin deceniile de spălare a creierelor, prin minciuna răspândită de şcoli şi universităţi, de pălăvrăgeala sistematică a mijloacelor de „(dez)informare“, consecinţa fiind că intelectualii, mai ales, au ajuns în situaţia măgarului lui Buridan. Neputându-se decide între adevărul istoric şi păstrarea privilegiilor nemeritate, intelectualii sunt în situaţia măgarului, care riscă să moară neştiind ce să aleagă între căldarea cu apă şi snopul de fân. Pe fondul social al încăpăţânării demne de stimatul ecvideu, se înţelege senzaţia de terapie neobişnuită şi complicată, resimţită de tovarăşii universitari şi chiar de academicienii plini. De cei corespondenţi nu mai vorbim, căci aceştia dacă nu citesc, măcar ştiu să scrie, pe cât se spune. Este foarte important ca grupul sau comunitatea istoricilor revizionişti să nu piardă din vedere că subiectul este cât se poate de simplu. Numai anestezia culturală, prin care trece omenirea, a impus necesitatea eforturilor şi sacrificiilor revizionismului istoric. Pentru a demasca înşelătoria avem nevoie de câteva elemente. Iată punctele principale.

Germania nazistă i-a ales pe jidani ca obiect al unei persecuţii speciale. Mulţi dintre aceştia fură privaţi de bunurile lor, rechiziţionaţi pentru muncă sau deportaţi pe timpul războiului. Documentele germane nu spun nimic despre exterminare. Expresia „soluţie finală“ (Endlösung) însemna expulzarea jidanilor din Europa, iar deportările către Est au fost o primă etapă în vederea realizării acestui obiectiv.

Documentele publicate de Crucea Roşie internaţională şi de Vatican nu se acordă cu alegaţiile despre exterminări. Papa Pius al XII-lea este adesea criticat pentru că nu s-a pronunţat contra exterminării jidanilor.

Din cauza condiţiilor generale ale războiului şi a măsurilor luate de nemţi contra jidănimii (de exemplu suprapopularea ghetourilor), un mare număr de jidani au pierit, fără să se poată, însă, vorbi de o cifră comparabilă cu faimoasele „şase milioane“.

Statisticile demografice publicate sunt aberante, mai ales pentru că jidanii din Europa de Est, de exemplu cele două sau trei milioane de jidani polonezi1 sau cei din Statele Unite, nu au fost număraţi corect. Exact în momentul în care un mare număr de jidani a pătruns în Statele Unite, recensămintele americane nu au pus întrebarea şi nu au prevăzut categoria de „jidan“ în registrele oficiale. La prima vedere poate să apară faptul că un număr important de jidani au dispărut din regiunile unde locuiau înainte de război. Explicaţia, însă, poate fi găsită în migraţiile masive şi bine atestate, efectuate de jidani, după război, în Statele Unite, Palestina şi în alte ţări, ca şi în faptul că unii au rămas „cuminţi“ în Uniunea Sovietică, acolo unde germanii îi instalaseră, fapt atestat de documentele germane.

Dovada alegaţiilor exterminării depinde în mod decisiv de procese, ca cel de la Nürnberg, desfăşurate în faţa unor tribunale care, din motive politice, erau obligate să accepte aceste poveşti ca adevăruri apriorice. De aceea, pentru numeroşi acuzaţi, singura strategie de apărare posibilă părea a fi nu negarea exterminărilor, ci numai negarea implicării personale, cazurile Ernst Kaltenbrunner şi Adolf Eichmann, de exemplu.

Scenele oribile descoperite în lagărele de concentrare în 1945 au fost rezultatul prăbuşirii totale, nu numai politice şi militare, ci şi a industriei şi a transporturilor germane, a tuturor măsurilor profilactice luate de germani contra bolilor, mai ales tifosul, care a bântuit toate lagărele germane în timpul războiului. Măsurile preventive germane cuprindeau duşuri regulate, folosirea considerabilă şi periodică a insecticidelor, de exemplu Zyklon B, pentru dezinfecţia clădirilor, hainelor, uneltelor etc.

Din cauza războiului, deţinuţii din lagărele de concentrare reprezentau o importantă sursă de mână de lucru pentru economia germană, mortalitatea ridicată din lagăre fiind considerată catastrofală3 de către germani. Din cauza acestei mortalităţi, aproximativ 350.000 sau poate 400.000 de deţinuţi au murit în lagărele germane în timpul războiului, jidanii constituind o minoritate2.

Toate lagărele de concentrare dispuneau de crematorii pentru incinerarea cadavrelor celor morţi. Afară de publicaţiile avide de senzațional, nimeni nu mai pretinde că lagărele situate pe pământul german au fost „lagăre de exterminare“. Pretinsele „lagăre de exterminare“ ar fi fost, toate, în Polonia, fiind ocupate de către ruşi, după ce nemţii le-au evacuat în bună ordine. La venirea lor, ruşii nu au descoperit nici o dovadă de exterminări, nici un spectacol oribil, comparabil celor descoperite mai târziu de anglo-americani.

„Camerele de gazare“ sunt imaginare. Tot ceea ce pot face partizanii născocirii, pentru a le dovedi existenţa, este să pretindă că substanţa chimică numită Zyklon B îndeplinea un dublu rol, exterminând la fel de bine jidanii şi puricii, în „camere de gazare“ improvizate din orice sală de duşuri sau încăpere obişnuită. O altă tactică este întreţinerea confuziei cu privire la ceea ce este un „cuptor cu gaz“. Toate crematoriile din lume sunt „cuptoare cu gaz“. Aceasta este structura de bază a mistificării.

De ce o mistificare?

Ţin să fac o remarcă privind titlul pe care l-am ales pentru cartea mea. În cursul controversei, unul dintre punctele care au provocat dezacordul multora, inclusiv al cititorilor favorabili cărţii mele, a fost termenul de „înşelătorie“ (hoax) pentru a desemna fabulaţia general admisă. Unii susţineau că oricare ar fi realitatea fabulaţiei, acest termen nu este potrivit situaţiei, pentru că banalizează subiectul. Aceştia considerau că un termen care banalizează subiectul nu poate fi folosit pentru o născocire de proporţiile „Holocaustului“. Ar fi ca şi cum am califica de cântecel oratoriul Mesia, al lui Händel.

Am ales deliberat titlul de „Înşelătorie“ şi sunt convins că a fost o alegere fericită, întrucât este vorba de o pungăşie banală. Termenul „înşelătorie“ sugerează ceva grosolan şi fără de valoare, adică exact ceea ce vreau să sugerez. Termenul de „mit“, deşi exact, ba chiar utilizat uneori de mine, nu exprimă acest aspect important al naturii dovezilor pe care se sprijină alegaţiile exterminaţioniste.

Sentimentul de jenă pe care îl încercăm în faţa termenului de „înşelătorie“ nu face decât să reflecte natura iluziei în care se complace majoritatea oamenilor, cu privire la acest subiect. Nu cu mult timp în urmă, unii dintre cei care vor lua cuvântul aici, de exemplu profesorul Faurisson sau eu însumi, împărtăşeam nu numai credinţa populară în adevărul fabulaţiei, ci şi impresia generală că acest adevăr este indiscutabil, „la fel de întemeiat ca Marea Piramidă“, după cum am scris. De la o vreme am făcut, însă, unele cercetări şi am descoperit că, în ciuda aparenţei de granit, fabulaţia se sprijină pe picioare de lut. Întrevăzute în documentaţia istorică, picioarele de lut au reţinut atenţia istoricilor revizionişti. Lucrul acesta înseamnă o mare diferenţă sau distanţă psihologică între istoricii revizionişti şi alţi oameni, chiar foarte inteligenţi. Atenţia concentrată pe picioarele de lut ale scornelii îi face uneori pe istoricii revizionişti un fel de cruciaţi, de combatanţi pentru adevărul istoric. Cei care nu văd picioarele de lut ale minciunii nu pot avea gradul de certitudine al istoricilor revizionişti. Contrastul între aparenta demnitate a legendei şi trista realitate a minciunilor grosolane, demne de tot dispreţul, este punctul central care trebuie pus în evidenţă, subliniat şi dezvoltat în cadrul reorientării psihologice a oamenilor pe care vrem să îi informăm. Odată această reorientare psihologică îndeplinită, restul este rutină. Şocul provocat de cuvântul „înşelătorie“ este etapa iniţială a acestei reorientări.

O problemă de societate

Un alt motiv pentru care doresc să insist asupra controversei exterminaţioniste este că ea reprezintă o problemă distinctă. Pe de o parte există o problemă de istorie, pe de altă parte este vorba de statutul fabulaţiei în cadrul societăţii. Despre această problemă voi vorbi astăzi. Problema istorică este relativ simplă în comparaţie cu statutul născocirii în societate. Altfel spus, înţeleg mai puţin bine locul înşelătoriei holocaustice în societate, decât înşelătoria în ea însăşi. Două aspecte sunt evidente. Pe de o parte, suntem în faţa unei isterii provocată de mijloacele de „informare“. Pe de altă parte, interesele politice în joc nu au dispărut, cum au dispărut, de exemplu, cele ale Primului Război Mondial. Aceste interese politice sunt la fel de contemporane ca titlurile pe prima pagină ale ziarelor de mâine, statul Israel are şi va avea fără încetare probleme, câtă vreme va exista acest stat jidănesc.

Această stare de fapt a pus cercetarea istorică într-o situaţie dificilă, de care ne putem da seama mai bine după felul în care se efectuează, de regulă, difuzarea cunoaşterii în ştiinţele exacte, unde avem aproape totdeauna de-a face cu specialişti calificaţi, care deţin competenţele profesionale necesare divulgării noilor cunoştinţe. Cunoştinţele noi sunt comunicate mai întâi colegilor, în limbajul mai mult sau mai puţin esoteric al specialităţii respective. După un anumit timp, noile cunoştinţe se răspândesc în toată societatea, termenii în care ele au fost descrise iniţial trecând printr-un proces gradual de simplificare şi vulgarizare.

Este clar că aşa ceva nu s-a produs în ceea ce priveşte ştiinţa nouă numită „Holocaust“, care se predă deja prin şcoli şi universităţi. Cel care nu este specialist, dar a văzut „picioarele de lut“ ale înşelătoriei, nu va găsi în revistele savante un răspuns la întrebările cele mai urgente şi mai elementare, pentru că împrejurările sau condiţiile sociale şi politice au băgat frica în lumea universitară şi academică. În principal, este vorba de amnezia culturală evocată mai sus. Nu este vorba de faptul că istoricii ar fi răspuns greşit la anumite întrebări. Problema constă în aceea că nu au îndrăznit să-şi pună întrebările pe care trebuiau să şi le pună şi care frământă foarte mulţi oameni. Numărul celor relativ străini profesiunii istorice, dar care îşi pun problema „Holocaustului“ este din ce în ce mai mare. O astfel de situaţie este inimaginabilă în fizică sau matematică.

Putem înţelege fenomenul curios, care tulbură pe unii, că problema „Holocaustului“ a devenit un domeniu dominat de nespecialişti. Deşi această constatare nu este şi nu poate fi exactă pe deplin, cei ce au tras concluziile evidente din descoperirea „picioarelor de lut“ ale înşelătoriei şi care le-au făcut publice, nu sunt istorici de formaţie. De exemplu, eu sunt inginer. Recunosc, însă, că situaţia este regretabilă. Ea ar fi, însă, şi mai regretabilă dacă nimeni nu şi-ar pune întrebări în legătură cu pretinsul „Holocaust“. Cei care îşi pun astfel de întrebări pot şi trebuie să găsească în aceasta satisfacţia de a fi păstrat vitalitatea cultural-spirituală specifică lui homo sapiens, în ciuda gravei amnezii, a carenţelor istoricilor şi a altor categorii de intelectuali buridanizaţi.

Un alt aspect al chestiunii: căile normale de circulaţie a cunoştinţelor fiind condamnate sau interzise, locul lor a fost luat de publicaţii de orientări ideologice speciale, care au contribuit enorm la difuzarea tezelor revizioniste privind soluţia finală. Spotlight în Statele Unite şi National Zeitung în Germania sunt săptămânale fără pretenţii universitare, cărora mulţi omeni le sunt recunoscători pentru perseverenţa, profesionalismul şi curajul de care au dat dovadă, fără să fie recunoscuţi oficial. Aceste publicaţii şi altele, în diferite ţări, sunt foarte citite, exercitând o influenţă tot mai mare, inclusiv asupra istoricilor profesionişti, cărora le este din ce în ce mai greu să se eschiveze de la a-şi face datoria de istorici, pentru care sunt plătiţi.

Aceste publicaţii informează marele public, iar noi ar trebui să ne punem problema nevoilor revizionismului istoric. S-ar putea ca unii să mă înţeleagă greşit, în sensul că observaţiile mele ar viza rezervarea acestor probleme numai publicaţiilor savante, pentru a nu plictisi marele public cu ele. O astfel de idee este, însă, departe de mine, deşi cred că trebuie stabilită o distincţie între chestiunile tratate de către universitari şi cele tratate în presa populară.

Marele public nu este apt să trateze convenabil aceste lucruri. Pentru el ar trebui să pregătim ceva compatibil cu adevărul istoric şi starea cercetării ştiinţifice, într-un moment sau altul. Ar fi util să distingem între o concepţie populară acceptabilă şi una inacceptabilă. De exemplu, ar fi inacceptabil să lăsăm oamenii să creadă că pământul este pătrat. Practic, ideea rotunjimii planetei noastre ar fi suficientă, lăsând specialiştilor misiunea studierii variaţiilor majore sau minore ale sfericităţii pământului.

Situaţia este comparabilă cu privire la „Holocaust“. Publicaţiile care difuzează rezultatele cercetării istoricilor revizioniști au făcut o muncă satisfăcătoare, exersând, în ciuda represiunii, o binevenită presiune asupra istoricilor profesionişti care preferă să evite subiectul.

Evoluţia controversei

Înainte de începutul anilor ’70, cei care au emis îndoieli privind adevărul scornelii Holocaustului au fost relativ puţin numeroşi. Lucrări mai importante au fost cele ale lui Rassinier, fost deţinut la Buchenwald şi Dora, membru al Mişcării franceze de Rezistenţă contra germanilor, decedat în 1967. Întrucât nu exista decât un interes restrâns pentru acest subiect, traducerea lucrărilor lui Rassinier nu s-a făcut decât în ultimii ani.

Către 1972 sau 1973, s-a produs un fapt aparent misterios, care, iniţial, a trecut aproape neobservat. Este vorba de un anumit număr de oameni, din diferite ţări, care, aproape simultan şi fără ca nimeni dintre ei să cunoască existenţa celorlalţi, s-au pus dintr-o dată să conteste fabulaţia holocaustică şi să îşi publice lucrările. Broşura lui Thies Christophersen, Die Auschwitz Lüge, cu o introducere de Manfred Roeder, se sprijinea pe amintirile autorului, care trăise nu departe de Auschwitz. Ea a fost publicată în Germania, în 1973. Christophersen a fost urmat de Wilhelm Stäglich în revista lunară Nation Europa. Ca şi Christophersen, Stäglich se sprijinea pe propriile lui amintiri de război, când a fost trimis la Auschwitz. Tot în 1973 a apărut broşura The Six Million Swindle (Escrocheria celor şase milioane), a lui Austin J. App. În primăvara lui 1974, apare în Anglia broşura lui Richard Harwood, Did Six Million Realy Die? (Au murit într-adevăr şase milioane?). Ceva mai târziu, în acelaşi an, o scrisoare a profesorului Faurisson a pus Sorbona în efervescenţă. Englezul Harwood, francezul Faurisson, Stäglich, Christophersen şi eu însumi cercetam, în 1973, sau chiar mai devreme, acelaşi subiect istoric. Personal, am început cercetarea istorică în 1972, iar cartea a fost publicată patru ani mai târziu în Anglia (1976). Anul următor s-a publicat traducerea germană.

În expunerea mea, nu am citat toate publicaţiile care ne interesează, dar nu trebuie trasă vreo concluzie privind valoarea lor, din faptul că unele figurează în lista mea, iar altele nu. Nu intenţionez să furnizez o bibliografie sau o critică. Doresc numai să discutăm despre evoluţia controversei.

Ceea ce s-a petrecut la începutul şi la mijlocul anilor ’70 a declanşat unele reacţii şi o controversă care nu dă semne de acalmie. În Germania, Roeder a fost condamnat pentru introducerea sa la broşura lui Christophersen3, iar lui Stäglich i s-a redus pensia cu 20 la sută, vreme de cinci ani, prin sentinţă judecătorească4. Actele oficiale de cenzură nu au intimidat autorii amintiţi. Broşura lui Christophersen a fost reeditată cu o nouă introducere, a lui Stäglich în locul lui Roeder. Apoi, Stäglich a publicat excelenta lui lucrare Der Auschwitz Mythos şi încă o carte, ceva mai scurtă, în colaborare cu Udo Walendy. Pretinsul establishment liberal din Germania nu ştia ce să facă cu acest om curajos. Presa a pus pe faţă chestiunea „debarasării de acest paleo- şi neo-nazist“.5

Lucrurile s-au petrecut altfel în Anglia, îndreptăţind speranţa că dezbaterea deschisă şi contestarea sfintelor „Şase Milioane“ nu va rămâne cantonată într-un fel de clandestinitate. Am citit cu stupefacţie darea de seamă favorabilă a cunoscutului autor Colin Wilson, pe marginea broşurii celebre de acum a lui Harwood, în influenta revistă lunară Books and Bookmen. S-a ajuns la o violentă controversă de aproape şase luni, în „poşta redacţiei“ a revistei. Am făcut în altă parte critica broşurii lui Harwood, semnalând, de altfel, că ea conţine unele erori grave6. Broşura are, însă, calităţile ei incontestabile, ea a ocazionat şi a îndemnat publicul cititor la reflecţie, discuţie şi dezbaterea unui subiect până atunci tabu. Ulterior, broşura a fost interzisă în Africa de Sud7 (1976), apoi în Germania, la sfârşitul lui 1978.

În numărul din noiembrie-decembrie al revistei sale Patterns of Prejudice, Institute of Jewish Affairs din Londra a publicat un articol absolut sec, pe marginea cărţii mele. Cam în aceeaşi epocă, la Universitatea Northwestern s-a declanşat un tumult studenţesc în jurul cărţii mele, care a ajuns, astfel, la notorietate naţională şi chiar internaţională. New York Times a publicat un lung articol, deformând titlul cărţii mele în Fabrication of a Hoax8. Ceva mai încolo voi spune câteva cuvinte despre efervescenţa de la Universitatea Northwestern.

În aprilie 1977, am scris revistei Index on Censorship (care apare la Londra şi este afiliată la Amnesty International), aducându-i la cunoştinţă numeroase acte de cenzură oficială a revizionismului istoric, produse atunci în Africa de Sud şi în Germania. Index on Censorship s-a limitat la raportarea actelor de cenzură, fără să adauge vreun comentariu. Mi s-a răspuns în mai 1977: „Se va pune chestiunea de a şti dacă o vom supune consiliului nostru editorial“. În vara lui 1977, cu ocazia unei călătorii în Europa, am vizitat sediul revistei, cu care ocazie mi s-a spus că deliberarea consiliului editorial încă nu a avut loc. De atunci, nu am nici un fel de veste de la această revistă, căreia îi voi scrie din nou pentru a-i aduce la cunoştinţă noi exemple de cenzură, care au intervenit foarte curând, întrucât, de exemplu, la 3 septembrie 1977, mi s-a interzis să iau cuvântul la München9.

În 1977, excelentul grup Ditlieb Felderer10 a lansat, în Suedia, operaţiunea de publicare a unor diverse lucrări în engleză.

În martie 1978, istoricul francez François Duprat a fost asasinat la volanul maşinii sale, de către un aşa-zis „comandou al amintirii Auschwitz“, pentru că a contestat cele şase milioane11.

În primăvara lui 1978, canalul de televiziune NBC a difuzat monstruozitatea de opt ore intitulată Holocaust, precedată şi urmată de obişnuita spălare de creieri pe fondul prea-sfintelor liturghii jidăneşti. Aceste stupidităţi şi manifestări isterice s-au reprodus, apoi, în Marea-Britanie (1978) şi alte ţări europene, la începutul lui 1979. În Germania, emisiunea Holocaust s-a difuzat într-un moment special ales pentru a influenţa Bundestagul, care urma să se pronunţe asupra unei legi pentru „prescrierea crimelor de război“. Critica emisiunii Holocaust am făcut-o cu altă ocazie12, nu vom mai pierde timpul cu asta acum. De altfel, am înţeles că va fi redifuzat în curând.

În vara lui 1978, Noontide Press publică unele dintre cărţile lui Paul Rassinier13. Un an mai târziu, Historical Review Press publică traducerea engleză a cărţii lui Rassinier despre procesul lui Eichmann14.

La sfârşitul lui 1978 asistăm la o escaladă a controversei holocaustice. În octombrie, editorul german Propyläen publică Geschichte der Deutsches (Istoria Germanilor), a profesorului Hellmut Diwald. Proprietate actuală a lui Axel Springer, Propyläen este o prestigioasă editură specializată în cărţi scrise de universitari, destinate unui public cultivat. Pe două pagini, Diwald a publicat lucruri în absolut acord cu ceea ce susţin revizioniştii despre „soluţia finală“. Răcnetele de sfântă indignare ale purtătorilor de cuvânt establishment-cuşer fură asurzitoare. Golo Mann scrise că „cele două pagini (…) sunt cele mai mostruoase ce mi-a fost dat să citesc într-o carte, după 1945“15. În faţa acestui scandal, editorul suspendă vânzarea primei ediţii a cărţii. În noua ediţie, cele două pagini incriminate au fost rescrise, nu de Diwald, autorul cărţii. Sunt sigur de asta, întrucât stilul este complet diferit. Editura Propyläen şi-a pus cenuşă pe cap, conformându-se liniei oficiale a partidului, nu-i aşa? Axel Springer a mers, însă, şi mai departe, asigurând publicul (în cuvinte pe care un editor american nu le-ar fi pronunţat pentru nimic în lume) că înlocuirea celor două pagini este doar începutul rescrierii cărţii şi că, în toamna lui 1979, aceasta va fi „de nerecunoscut“16.

Cele două pagini originale ale lui Diwald nu aveau prea mare importanţă în ele însele, ele nu spuneau decât puţine lucruri. Trebuie să reţinem, însă, două puncte, ambele de foarte mare importanţă. Mai întâi, ca istoric, Diwald are toate titlurile posibile. Este profesor de istorie la Universitatea Friedrich-Alexander din Erlangen, foarte bine cunoscut în profesie de când şi-a obţinut doctoratul, sub conducerea istoricului jidan-german Joachim Schopes, acum peste douăzeci de ani. În al doilea rând, rescrierea celor două pagini, în urma presiunii publice, pune în evidenţă atitudinea pe care va trebui să o avem când oamenii pun întrebări de genul: „De ce chiar şi nemţii admit realitatea celor şase milioane de morţi?“ sau „De ce istoricii recunosc masacrele fictive?“. Răspunsul nostru trebuie să fie că, în acest domeniu, libertatea de opinie şi de expresie este o vorbă goală, schimbul de idei nefiind liber. Există în lume bariere oficiale şi oficiase care împiedică libertatea de discuţie şi de dezbatere.

În anumite ţări, mai ales în Germania, există barierele juridice legale, despre care am vorbit. Către sfârşitul lui 1978, Germania a traversat un nou val de represiune. În această ţară, cenzura a inventat noţiunea de noţiunea de „literatură periculoasă pentru tineri“ (jügendgefährdende Schriften), găselniţă care ascunde un sistem comparabil cu americanul X-rating, guvernul făcând poliţia gândirii într-un domeniu care nu are nimic de-a face cu pornografia. În teorie, legea împiedică accesul tinerilor la anumite produse. Practic, este vorba de cenzura cărţilor de pe lista celor interzise minorilor, care nu pot fi vândute nici măcar prin poştă. Astfel de cărţi se vând, totuşi, în anumite librării, cu anumite restricţii. Cu excepţia cărţii lui Diwald, cărţile de care am vorbit nu au fost niciodată comercializate în librăriile obişnuite.

La sfârşitul lui 1978, Germania de Vest lansă o campanie sistematică pentru înscrierea multor cărţi pe lista celor interzise tinerilor. Primul titlu vizat fu traducerea germană a broşurii lui Harwood. Traducerea germană a cărţii mele, intitulată Der Jahrhundertbetrug, fu pusă pe această listă în mai 197917. De asemenea, se pregăteşte interzicerea cărţii lui Stäglich. Este, însă, prea devreme pentru a vorbi despre această interzicere mai mult decât sigură. Aceste fapte oficiale din Germania, ca şi cele neoficiale, cazul afacerii Diwald, constituie un răspuns cât se poate de clar la întrebarea de ce germanii recunosc ei înşişi realitatea „exterminărilor“? Sistemul politic de după cel de-Al Doilea Război Mondial nu le recunoaşte libertatea de alegere.

Cam în acelaşi timp izbucni o altă afacere în Franţa. La sfârşitul lui octombrie 1978, l’Express, un magazin comparabil cu Newsweek, a publicat un interviu cu Louis Darquier de Pellepoix, exilat în Spania, fost comisar cu problemele jidăneşti al Guvernului din Vichy, sub ocupaţia germană. Fără să manifeste nici un fel de remuşcare în atitudinea lui generală, Darquier susţinu că singurele fiinţe gazate la Auschwitz au fost puricii. Afirmaţia lui a declanşat în Franţa o polemică ce a coincis aproape cu cea din jurul cărţii lui Diwald, în Germania. Atenţia generală se fixă din nou pe Robert Faurisson, profesor la Universitatea Lyon II, aproape uitat după febra Sorbonei din 1974. Dezordinile anumitor studenţi au dus la suspendarea cursurilor profesorului Faurisson, suspendare prelungită până astăzi. Un alt rezultat al atenţiei acordate opiniilor, chipurile, scandaloase ale profesorului Faurisson, fu că ziarul Le Monde, echivalentul francez al lui New York Times, s-a văzut obligat, în mare parte contra voinţei sale, de a-l lăsa să îşi exprime opiniile în coloanele sale. Desigur, Le Monde a acordat mai mult spaţiu părţii adverse. Faptul, însă, rămâne fapt: o barieră importantă a fost depăşită, cel puţin în Franţa, unde multe întrebări inimaginabile cu un an în urmă, se pun de acum pe faţă18.

În urma publicităţii afacerii Faurisson în Franţa, acesta participă, la 17 aprilie 1979, la o dezbatere de trei ore, pe un canal de elveţian de televiziune în limba italiană. Emisiunea a suscitat un enorm interes, fiind redifuzată pe 6 mai. În urma dezbaterii televizate, revista italiană Storia Illustrata a publicat un lung interviu cu Faurisson. Până în prezent, acest interviu este cel mai instructiv material despre „Holocaust“, publicat de o revistă sau un ziar „establishment“.

În toiul afacerilor Diwald şi Faurisson din Europa, o altă controversă izbucni în Australia. John Bennet, un avocat de libertăţi civile din Melbourne, trimisese câteva exemplare din cartea mea la mai mulţi universitari din oraşul său. Cărţile trimise erau însoţite de o notă, în care Bennet rezuma principalele argumente în sprijinul tezei cărţii, solicitând comentarii critice din partea destinatarilor. În ciuda publicităţii date acestei afaceri, până acum, dacă nu mă înşel, avocatul Bennet nu a primit aproape nici un comentariu. Nici nota în chestiune, nici o altă scriere a lui Bennet nu era destinată publicităţii. Un săptămânal şi-a procurat, însă, textul notei şi a publicat-o, lansând astfel o dezbatere care a durat mai multe luni19.

Cu ocazia acestor controverse, păzitorii şi profitorii făcăturii holocaustice au pălăvrăgit fără să spună nimic, rostind, cu câteva rare excepţii, numai insulte: „antisemit“, „neonazist“ etc. Iată, deci, oameni care, până la o vârstă înaintată, au dus o viaţă normală, fără ca nimeni să îi eticheteze cu astfel de epitete şi care, dintr-o dată, sunt mitraliaţi cu un val de incalificabile insulte politice pentru simplul fapt că îşi pun întrebările pe care orice om normal şi le-ar putea pune pe tema celor „şase milioane“.

Un alt fapt important s-a produs la începutul lui 1979. Interesant este că acesta a venit din partea agenţiei americane C.I.A. Doi foto-interpreţi au făcut public studiul lor despre fotografiile aeriene de recunoaştere pe care Statele Unite le-au făcut la Auschwitz în 1944, pe când acest lagăr reprezenta un interes strategic, ca ţintă petroliferă. În ciuda publicităţii şi a afirmaţiilor unui istoric că fotografiile sunt un fel de dovezi privind exterminările, acestea nu dovedeau nimic de genul ăsta20. Ele arătau exact ceea ce prevăzusem, înainte de a le fi văzut, când am spus că aceste fotografii trebuie să existe21.

Reacţii negative în mediile universitare

Reacţiile negative faţă de revizioniştii „soluţiei finale“ sunt, în general, de natură sentimental-pasională şi afectivă, fără prea mari diferenţe între reacţiile istoricilor profesionişti şi cele ale profanilor. O spun cu regret, dar am fost stupefiat de reacţiile multor universitari care s-au comportat ca nişte caţe jidăneşti hiperemotive. În prima fază a reacţiilor publice pe marginea Înşelătoriei secolului al XX-lea, profesorul Wolfe, de la Universitatea New York, s-a acoperit de ridicol scriind în New York Times că Universitatea din Northwestern ar trebui să îmi facă proces pentru „incompetenţă universitară“ şi „depravare morală“, întrucât redactasem şi publicasem o carte al cărei titlu, spunea omul în scrisoarea lui, era Fabrication of a Hoax. Universitarul citise numai articolul din New York Times, care denaturase titlul cărţii mele. Domnul profesor nu citise cele câteva sute de pagini, înainte de a-şi da cu părerea asupra cărţii mele22.

Reacţia profesorului Wolfe este un caz extrem. Profesorii universitari nu au dovedit, însă, că sunt mai bine informaţi decât muritorii de rând, făcând mult vacarm fără să spună nimic esenţial. Dintre criticile exprimate de profesorii de la Universitatea Northwestern, singura de valoare istorică, ce mi-a parvenit, este că statisticile demografice publicate nu confirmă afirmaţiile mele. Acest fapt este, însă, evocat şi tratat de mine în primul capitol al cărţii.

Departamentul de Istorie al Universităţii Northwestern a patronat, apoi, o serie de conferinţe intitulate „Dimensiuni ale Holocaustului“. În cuvântarea lui introductivă, profesorul preşedinte al Departamentului de Istorie a comis gafa de a mulţumi Fundaţiei Hillel de a fi furnizat oratorii. Ceva mai târziu, universitatea a publicat conferinţele respective într-o broşură, care presupun că este disponibilă.

La Universitatea Northwestern s-a mai produs încă un fapt semnificativ. Ziarul studenţilor a publicat o pagină de publicitate finanţată de Fundaţia Hillel. Este vorba de o declaraţie de „condamnare“ semnată de aproximativ jumătate din corpul profesoral23. Ar fi inutil să reproducem textul acestei declaraţii. Ea menţiona „asasinarea a peste unsprezece milioane de oameni, de către Germania nazistă, între care şase milioane de jidani“. Aspectul interesant al afacerii nu este cifra de şase milioane, cu care suntem asurziţi de zeci de ani, ci celelalte cinci milioane şi mai bine, adăugate recent şi arbitrar de către propagandă, care ne asigură că „vânătorul de nazişti“ Simon Wiesenthal utilizează această cifră de câtva timp24a.

Aparent, cele cinci milioane de ne-jidani joacă un rol precis în cadrul propagandei. Wiesenthal afirmă că „una din cele mai grave erori comise de jidani“ a fost de a nu scoate în evidenţă decât cele şase milioane de jidani, nu şi pe ceilalţi, din care cauză jidanii „ar fi pierdut numeroşi prieteni“. Mărturisesc că nu văd prea bine ce vrea să spună. Aparent s-a decis adăugarea la propagandă a celor cinci milioane de ne-jidani, cel puţin în anumite ocazii bine alese.

Pentru a reveni la condamnarea semnată de mare parte din corpul universitar Northwestern, este clar că suntem în faţa a ceva mai grav decât o simplă adeziune la o doctrină sau un mit stabilit de sus, întrucât este sigur că marea majoritate a semnatarilor nu au auzit niciodată de cele cinci milioane de goyimi, înainte de a li se cere semnarea declaraţiei respective. Acordul lor nu provenea, deci, din simpla acceptare orbească a unei afirmaţii cu care ar fi fost familiarizaţi. Acordul lor se sprijinea pe consideraţii mult mai periculoase, păguboase, nocive, perverse şi imorale pentru mediul universitar. Nu mă voi extinde asupra acestei chestiuni, care ne pune în faţa tristei impresii că numeroşi sunt cei capabili să semneze orice pe tema controversei holocaustice, din moment ce Fundaţia Hillel sau alta le cere semnătura.

Un astfel de comportament este dezolant şi demn de milă, din partea unor oameni care se cred intelectuali, pe care societatea i-a învestit cu conservarea şi dezvoltarea celor ce ţin de spirit, de cultură, de bine şi de frumos. Totuşi, o serie de indicaţii par să arate că propaganda şi poliţia gândirii au înţeles necesitatea de a trata cartea mea cu toată atenţia, măcar pentru a o discredita. S-a zis recent că Butz ar putea furniza şi alte argumente istoricilor „revizionişti“ ai Soluţiei finale. Acesta este pericolul. În consecinţă, Butz trebuie demascat, nu ignorat25.


Esenţialul concluziilor se poate anticipa. Am descris procesul prin care o teză a ieşit din clandestinitatea la care fusese condamnată prin presiuni politice şi aparentă neverosimilitate (din cauza deceniilor de propagandă), apărând la lumina zilei şi devenind pretutindeni obiectul discuţiilor şi dezbaterilor, inclusiv în presa establishment. Este vorba de o teză încă minoritară. Tendinţa în favoarea revizionismului este, însă, clară pentru cei care nu-şi fură singuri căciula, nu-şi acoperă singuri ochii pentru a nu vedea ceea ce este de văzut, nu-şi înfundă urechile pentru a nu auzi.

Succesul revizioniştilor soluţiei finale, al câtorva istorici şi intelectuali fără de resurse, a depăşit aşteptările. Personal, nu mă aşteptam ca situaţia să evolueze atât de rapid. Calitatea lucrărilor revizioniste nu explică totul. În etapa istorică actuală, societatea este receptivă la ideile noastre. Evoluţia pe care am trasat-o în linii mari este atât de avansată încât devine aproape inutil de ştiut ce gândim noi aici şi ceea ce ni s-ar putea întâmpla pe plan personal. Independent de noi, cei prezenţi aici, sămânţa revizionistă încolţeşte, creşte şi rodeşte pretutindeni în lume.

Este suficient să revenim la unul dintre primele mele argumente pentru a înțelege cauzele acestei evoluţii. Nimic mai simplu, de altfel. Iluziile şi erorile majorităţii oamenilor nu provin din complexitatea subiectului, ci din factorii politici ai societăţii. Consecinţa simplităţii dezarmante a înşelătoriei constă în faptul că este suficientă dezbaterea ei într-un context favorabil, fără ameninţări, intimidări şi isterie, pentru ca orice om normal să priceapă rapid despre ce este vorba. În această pricepere sau deschidere a ochilor constă reorientarea psihologică de care am vorbit şi care este în curs. Ea înseamnă prăbuşirea şi falimentul iluziilor, prejudecăţilor, minciunilor şi idolatriei holocaustice din epoca postbelică. Acest punct a fost atins de foarte mulţi oameni. Procesul de înţelegere, de deschidere a ochilor şi destupare a urechilor este ireversibil, fiind stimulat de excesul de zel al poliţiei gândirii.

În încheiere, voi face o observaţie care ar putea să pară dezagreabilă. Spunând lucrurilor pe numele lor, revizioniştii „Holocaustului“ sunt victimele unei persecuţii în forme multiple. Mulţi dintre noi nu cunoaştem decât o parte dintre acestea, cele ce apar în ziare, de exemplu, precum interdicţia cărţilor în Germania, suspendarea profesorului Faurisson la Universitatea din Lyon sau micşorarea pensiei lui Stäglich. Cealaltă parte, mult mai personală, despre care ziarele fac cel mult câte o aluzie voalată, este aproape necunoscută. Nu vă voi plictisi cu detalii penibile. Trebuie să vă spun, însă, că această parte există şi ea. În ceea ce mă priveşte sunt pe deplin conştient de gravitatea într-un fel, dar şi de importanţa istorică a observaţiei următoare: persecuţiile ignobile la care suntem supuşi de autorităţile vremii sunt indicaţia sigură a succesului nostru istoric incontestabil. În ciuda împrejurărilor personale grave pe care le suportă de zeci de ani, victimele acestei persecuţii au toate motivele să se bucure în sinea lor. Persecuţiile nedrepte pe care le suferim dovedesc că ne-am făcut datoria de oameni, de intelectuali, de slujitori ai adevărului.

Unii spun că teza istoricilor revizionişti despre Holocaust este precum aceea care pretinde că pământul este plat. Despre această zicere putem observa că nimeni nu îşi bate capul cu cei care spun că pământul este plat. Într-o chestiune fără nici o importanţă, fără nici o şansă de succes, nu este greu ca cineva să fie contra lumii întregi. Dimpotrivă, este foarte greu pentru cineva să se opună întregii lumi într-o problemă în care are dreptate. Acesta este cazul revizioniştilor soluţiei finale, acesta este motivul pentru care suntem persecutaţi pretutindeni. Victoria noastră, victoria adevărului istoric este sigură. Preţul pe care fiecare dintre noi va trebui să-l plătească pentru asta este, însă, o altă problemă. De altfel, persecuţiile în sine sunt tardive şi inutile. Din perspectiva istoriei, nu are nici o importanţă ceea ce s-ar putea întâmpla, astăzi sau mâine, tuturor istoricilor şi cercetătorilor ştiinţifici revizionişti la un loc, sau fiecăruia în parte. Forţa de inerţie a controversei istorice în curs este suficientă pentru demascarea înşelătoriei, chiar fără colaborarea lor personală pentru aruncarea periculoasei făcături holocaustice la coşul de gunoi al imposturilor care şi-au trăit traiulb.


  1. Datorită îndărătniciei istoricilor, autorul ignoră „peste-milionul“ de jidani, din România de după război, despre care vorbeşte Paul Goma în Săptămâna Roşie: «După ce ruşii au ocupat România, în august 1944, unul dintre marile-secrete-de-stat impuse de invadatori a fost numărul evreilor: în 1948, în Republica Populară Română (fără Basarabia, fără Nordul Bucovinei, fără Herţa, fără Cadrilater)“, el era de peste un milion. (…) De unde mai mulţi evrei în România-Mică, decât în România Mare, cea dinainte de „holocaustul românesc“? (…) Ce fel de „Holocaust în România“ e acela care, departe de a diminua numărul evreilor, îl sensibil augumentase? Bunul simţ şi aritmetica elementară contrazic teza „Holocaustului în România“: dacă Românii ar fi ucis 400.000 de evrei, ar fi fost evidentă… lipsa a 400.000 de evrei — simplu! Însă, pentru a nu se observa grosolana înşelătorie, evreii „români“ au obţinut de la ocupanţii sovietici (…) tăcerea asupra statisticilor. Tăcere acoperind atât… inexistenţa-lipsei (a celor 400.000 de jidani „lichidați de către români“), cât şi sporul populaţiei evreieşti în România postbelică mult diminuată teritorial şi etnic (…). Dacă Românii ar fi ucis 400.000 de evrei, după 22 iunie 1941, de unde a ieşit peste-milionul-de-evrei în România fără Basarabia, fără Nordul Bucovinei, în 1945-1946? După august 1944, pe tancurile şi în furgoanele Armatei Roşii a intrat în România, câtă mai rămăsese, un număr imens de evrei. În majoritate (pro)veneau din Est, de peste Nistru (chiar şi de peste Volga) – ei formau grosul… „ucişilor în Basarabia şi Transnistria“, care, după 28 iunie 1940, când Rusia ne răpise Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa (totalizând 278. 942 evrei) optaseră pentru Raiul Sovietic. (…) O mică parte, dar şi ea imensă, disproporţionată, mincinoasă privind motivaţia mutării în România ni s-a coborât cu hârzobul din cerul Nordului: peste o sută de mii de evrei din Ungaria şi din Cehoslovacia, având cetăţenie şi uniforme sovietice, au fost trimişi în 1945 de ruşi în România, în virtutea „ajutorului frăţesc“, pentru edificarea poliţei politice după modelul NKVD». (Cf. Paul Goma, Săptămâna Roşie, Vicovia, 2009, pp. 49-50. Sublinierile aparţin autorului. De reţinut că Arthur Robert Butz şi Paul Goma semnalează aceeaşi „înşelătorie“. (N.T.).
  2. Este vorba de cifra celor morţi în lagăre, al căror deces a fost înregistrat în documente existente încă în număr suficient pentru a permite o estimare. Fabulaţia pretinde că milioanele de „exterminaţi“ nu erau înscrişi în registre. Vezi raportul „Numărul victimelor persecuţiei naţional-socialiste“, disponibil la Serviciul internaţional de cercetări (Arolsen, Germania). Cifra aceasta nu trebuie înţeleasă în sensul că numărul jidanilor morţi în timpul războiului nu poate fi decât o oarecare minoritate dintre cei 350.000 sau 400.000 de morţi în lagărele de concentrare. Mulţi alţii sunt morţi în afara lagărelor de concentrare: bolnavi în ghetouri, în masacre din cauze obişnuite şi neobişnuite. Nu se cunoaşte acest număr.
  3. Jewish Chronicle (săptămânal, Londra), 27 febr, 1976,p. 3; Patterns of Prejudice (bimensual, Londra), ian.-febr. 1977, p. 12.
  4. Nation Europa (revistă lunară, Coburg), aug. 1975, p. 39.
  5. Die Zeit, 25 mai 1979, p. 5.
  6. 477. Voice of German Americans (revistă lunară, New York), martie 1978.
  7. Patterns of Prejudice, sept.-oct. 1977, p. 19.
  8. New York Times, 28 ian. 1977, p. A 10.
  9. Süddeutsche Zeitung, 2 sept. 1977, p. 13; 3-4 sept. 1977, p. 13 sqq.
  10. Bible Researcher (Marknadsvagen 289, 2 tr; S-183, Taby, Suedia).
  11. Le Monde, 19-20 martie 1978, p. 24; 23 martie 1978, p. 7.
  12. Spotlight (săptămânal, Washington), 8 mai 1978.
  13. Debunking the Genocide Myth. A Study of the Nazi Concentration Camps

and the Alleged Extermination of European Jewry.

  1. The Real Eichmann Trial or The Incorrigible Victors.
  2. Der Spiegel, 4 dec. 1978, p. 14 sqq.
  3. Der Speigel, 9 apr. 1979, p. 232 sqq; National Zeitung (săptămânal, München), 16 febr. 1979, p. 6.
  4. Frankfurter Allgemeine Zeitung, 16 iunie 1979, p. 23; New York Times, 22 mai 179, p. A13.
  5. Le Monde, 22 nov. 1978, p. 42; 16 dec. 1978, p. 12; 29 dec. 1978, p. 8; 30 dec. 1978, p. 8; 10 ian. 1979, p. 11; 16 ian. 1979, p. 13; 3 febr. 1979, p. 10; 21 febr. 1979, p. 23; 8 mart. 1979, p. 31.
  6. National Times (săptămânal), 10 febr; 24 febr.; The Age (cotidian),15 febr.; 16 febr., 15 mart.; 17 mart.; 22 mart.; 24 mart.; 28 mart.; 6 apr.; 14 apr.; 8 mai; Nation Review (săptâmânal) 24 mai; 31 mai; 28 iunie; Week-end Australian, 26-27 mai. Toate din 1979.
  7. Washington Post, 23 febr. 1979, p. A1; New York Times, 24 febr. 1979, p. 2; 6 mart. 1979, p. A16.
  8. Vezi supra, p. 263. Studiul foto-interpreţilor Dino A. BRUGIONI şi Robert G. POIRIER este intitulat The Holocaust Revisited: A Retrospective Analysis of the Auschwitz-Birkenau Extermination Complex şi este disponibil la Public Affairs Office, Central Intelligence Agency, Washington.
  9. New York Times, 4 febr. 1977, p. A22.
  10. Daily Northwestern, 30 martie 1977, p. 5.
  11. Chicago Daily News, 12-13 nov. 1977; Los Angeles Times, 6 mai 1979, partea a IX-a, p. 4; Los Angeles Times Calendar,13 mai 1979, p. 2; New York Times, 28 mai 1979, p. D7.
  12. Despre escrocul internaţional Simon Wiesenthal, vezi şi aici: Mark Weber, Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’, pe http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml; Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2, pe http://ro.altermedia.info/romania/2012/12/12/simon-wiesenthal-impostorul-nr-2/. (N. red. – V.I.Z.).
  13. Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, apr. 1979, p. 264.
  14. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 499-516. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)





Episodul anterior


                                Rolul Vaticanului

Exterminarea jidanilor este o înşelătorie, o minciună de aşa dimensiuni încât implicaţiile ei nu pot fi reduse la subiecte restrânse precum Israelul sau revizionismul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu câţiva ani în urmă, ne-am dat seama că papa Pius al XII-lea nu a condamnat niciodată pretinsele exterminări ale jidanilor. Acest fapt pune anumite probleme istoriei Războiului Mondial, aşa cum este ea concepută, formulată şi propagată. Evenimentul precis care a lansat această controversă generală a fost piesa lui Rolf Hochhuth, Der Stellvertreter [Vicarul]. Considerată un fel de emanaţie a „Raportului Gerstein“, această piesă întreprinde fără scrupule asasinarea morală a lui Pius al XII-lea. Se relatează evenimente în contradicţie cu „raportul“ respectiv, bază pe care se îngrămădeşte născocire peste născocire. Cu toate acestea, piesa lui Hochhuth a servit incontestabil de catalizator pentru examinarea unui fapt destul de important, deşi discuţia care a urmat, dusă de oameni complet manipulaţi de înşelătorie, nu a clarificat nimic, sporind şi mai mult confuzia.

Nu este necesar să explicăm de ce Pius al XII-lea nu s-a exprimat public apropo de exterminarea jidanilor. Nu a făcut-o pentru că nu era cazul. Din același motiv, nu a protestat nici contra exterminării eschimoşilor, de exemplu! În consecință, pentru că rolul Vaticanului se intersectează cu subiectul nostru, trebuie să vedem mai de aproape cum stau lucrurile.

Mai întâi, câteva repere istorice. Între 1920 şi 1945, Vaticanul a considerat comunismul drept principala ameninţare din lume. În aceste condiţii, el era dispus pentru relaţii amicale cu fasciştii italieni, după luarea puterii de către aceştia, în 1922. S-a ajuns la Concordatul din 1929, care a marcat o schimbare în politica anticlericală a guvernelor italiene anterioare, fiind la baza unor relaţii bune în ansamblul lor, până a căderea lui Mussolini, în 1943. Când Hitler a ajuns la putere, în 1933, Vaticanul şi-a imaginat că este vorba de un nou guvern anti-comunist, care va face pace cu biserica, pe plan naţional. La început, evenimentele păreau să se desfăşoare ca şi în Italia, Concordatul cu Hitler din 1933 (încă în vigoare), garantând bisericii o parte din veniturile rezultate din impozite şi definind sferele de acţiune ale acesteia şi ale Statului, părea să confirme această speranţă. Lucrurile nu s-au petrecut, însă, chiar atât de bine. Deşi, spre satisfacţia Vaticanului, Concordatul a definit rolul bisericii în domeniul educaţiei şi al formării tineretului, naziştii nu l-au aplicat întru totul, găsind diverse căi şi mijloace pentru a slăbi poziţia catolicismului, fără să conteste termenii Concordatului. S-a interzis asociaţiilor tineretului catolic, de exemplu, să se ocupe de sport.

Ideea era că, printr-o astfel de măsură, influenţa lor urma să se limiteze la domeniul strict spiritual, ceea ce ar fi dus la dispariţia lor. De asemenea, existau diverse mijloace de intimidare contra părinţilor care insistau să-şi înscrie copiii în şcolile catolice. În plus, publicaţiile naziste precum Das Schwarze Korps (revistă S.S.) sau Der Stürmer erau deschis anticreştine şi nu încetau să insulte papalitatea şi clerul catolic în general, acuzaţiile preferate fiind că oamenii bisericii sunt ori pederaşti, ori manifestă o slăbiciune specială pentru legăturile cu jidovcuţele. Naziştii, însă, nu au revenit niciodată asupra celei mai importante dispoziţii din Concordat, adică dreptul de a percepe o parte din impozite. Totuşi, ostilitatea reciprocă deveni din ce în ce mai mare, astfel încât, după unii, se ajunsese la punctul care anunța un al doilea Kulturkampf (tentativa nereuşită a lui Bismarck, în anii ’70 ai secolului XIX, de a limita puterea bisericii catolice din Germania).

În 1937, ostilitatea dintre nazişti şi Vatican a produs enciclica Mit Brennender Sorge, care ieşea din uzanţele Vaticanului. Redactată în germană, nu în latină, ea contează printre cele mai virulente atacuri ale Vaticanului contra unui stat. La epoca respectivă, papa era Pius al XI-lea, iar cardinalul Eugenio Pacelli, care în 1939 va deveni Pius al XII-lea, era Secretarul de Stat al Vaticanului. Diplomat până în vârful unghiilor, cardinalul Pacelli fusese vreme de zece ani nunţiu papal în Germania, vorbind curent nemţeşte. El era considerat succesorul probabil al lui Pius al XI-lea şi nimeni nu îi contesta supremaţia în materie de diplomaţie internaţională. Enciclica Mit brennender Sorge a fost redactată sub directa lui supraveghere1.

În ciuda ostilităţii incontestabile dintre biserică şi nazişti, nu trebuie să uităm că, pentru Vatican, inamicul principal era comunismul. În faţa unui adversar precum naziştii, biserica dispunea de un spaţiu de manevră, în vreme ce comuniştii se arătaseră inamici absolut mortali. În plus, Germania nu era singurul stat european care nemulţumea Vaticanul. Franţa şi Cehoslovacia aveau şi ele guverne foarte anticlericale. De aceea, când a izbucnit războiul, oficial neutru, după cum ştim, Vaticanul nu se putea entuziasma nici pentru o tabără, nici pentru cealaltă. Întrucât, însă, comunismul era inamicul principal, este normal să credem că Vaticanul avea, totuşi, o preferinţă pentru lagărul Axei. În ochii lui, Axa reprezenta răul cel mai mic. În sânul bisericii exista o diversitate considerabilă de opinii. Astfel, pe timpul războiului, nunţiul papal la Berlin, Mgr Cesare Orsenigo, a fost evident satisfăcut de victoria germană asupra Franţei, în 1940, exprimând ministerului german de Externe speranţa de a vedea pe nemţi trecând prin Versailles2, înainte de a intra în Paris. Pe de altă parte, însă, Radio Vatican, condus de iezuiţi, era atât de antigerman încât englezii îl considerau prelungirea virtuală a propriei lor propagande3.

După ce am reamintit aceste puncte şi aspecte istorice, să examinăm tăcerea papei Pius al XII-lea, în legătură cu exterminarea jidanilor. Nu vom putea trece în revistă opiniile tuturor celor care au participat la controversă. Ne vom impune unele limite. Mai întâi, între 1967 şi 1975, Vaticanul însuşi a publicat nouă volume de documente din timpul războiului — Acte şi documente ale Sfântului Scaun, privind Al Doilea Război Mondial. Principalul editor al acestei serii a fost Robert A. Graham, fost director al revistei iezuite America. Graham a acceptat fabulaţia exterminării, fiind cunoscut ca principalul purtător de cuvânt al Vaticanului, în această chestiune. Din păcate, numai ultimele două din cele nouă volume sunt consacrate în întregime victimelor războiului. Ele au fost publicate în 1974-1975, şi se opresc în luna decembrie 1943. Diferitele poziţii ale numeroşilor participanţi la controversă se regăsesc în două opere recente, The Vatican in the Age of the Dictators, de Anthony Rhodes (Londra, 1973), apărător al Vaticanului, şi The Pope’s Jews, de Sam Waagenaar (Londra, 1974), care se arată critic în privinţa papei.

Poziţia oficială a Vaticanului, aşa cum este ea enunţată în Introducerea la cel de al VIII-lea volum din Acte şi documente… (p. 279-280) este următoarea:

„În timpul scurtei sale vizite la Vatican, la 26 septembrie [1942], reprezentantul personal al preşedintelui Roosevelt, Myron Taylor, ne-a încredinţat o cerere oficială de informaţii. Din partea Biroului din Geneva al Agenţiei jidăneşti pentru Palestina, primisem informaţii cu privire la situaţia disperată a jidanilor din Polonia sau deportaţi în Polonia. Raportul datează din 30 august şi descrie lichidarea ghetoului din Varşovia, execuţiile dintr-un lagăr numit Belick, la Lwow şi la Varşovia. La capătul deportării, se afla moartea: «Raportul spunea că jidanii deportaţi din Germania, Belgia, Olanda, Franţa şi Slovacia sunt trimişi la măcelărie, în vreme ce arienii din Olanda sau Franţa, deportaţi în Est, sunt într-adevăr utilizaţi pentru muncă». În discuţia lui cu cardinalul Maglione, Taylor a spus: «Aş fi foarte recunoscător Eminenţei Voastre de mi-aţi putea spune dacă Vaticanul deţine unele informaţii care par să confirme raportul conţinut în acest pro-memoria. În caz afirmativ, aş dori să ştiu dacă Sfântul Părinte are vreo sugestie cu privire la mijlocul practic de utilizare a forţei opiniei publice a lumii civilizate, pentru a opri continuarea acestei barbarii».

La 10 octombrie, cardinalul Maglione răspunse că nu dispunea de nici o informaţie specială, pentru confirmarea raportului din Geneva. Efectiv, informaţia cea mai amănunţită, primită zilele acestea de către Vatican, era aceeaşi pe care o primiseră şi Statele Unite. Ea provenea de la ambasadorul Papée, al Poloniei, şi de la organizaţiile jidăneşti ele însele. «De asemenea, din alte surse, Sfântul Scaun a primit Raportul asupra măsurilor severe contra nonarienilor. Până în prezent, însă, nu i-am putut verifica exactitatea». În aceste condiţii, a doua întrebare, despre mijloacele practice care ar putea fi întrebuinţate, nu are nevoie de nici un răspuns. Foarte semnificative sunt adnotările lui Maglione, după ce a primit documentul lui Taylor: «Nu cred că avem informaţii confirmând aceste foarte grave ştiri. Nu-i aşa?» Cel întrebat, secretarul sau «minutorul» răspunse: «Avem informaţiile d-lui Malvezzi». Grave dar generale, indicaţiile lui Malvezzi, funcţionarul unei întreprinderi italiene din Polonia, recent întors din Polonia, nu corespund celor din raportul de la Geneva.

Ceea ce cardinalul Secretar de Stat înţelegea prin «severe măsuri», se poate interpreta la lumina documentelor din aceşti doi ani. Informaţiile primite de Vatican proveneau din rapoarte de a doua sau a treia mână, cu privire la tratamentul brutal impus jidanilor din Ungaria, Croaţia, Slovacia, Franţa şi alte ţări. Care era ultima destinaţie a deportaţilor, care era planul naziştilor constituia, pe atunci, o enigmă. De exemplu, când în luna martie, Mgr Burzio, însărcinatul cu afaceri al Slovaciei, vorbea de deportați ca mergând la «moarte sigură», este clar că afirmaţia lui se baza pe condiţiile inumane ale plecării şi brutalitatea gardienilor. După un astfel de debut, era uşor de imaginat că bătrânii, infirmii şi copii nu puteau trăi prea mult, chiar dacă tifosul nu i-ar fi secerat în lagărele suprapopulate şi insalubre. Pe aceeaşi linie se situa şi remarca şefului croat de poliţie, Eugen Kvaternik, după care nemţii ar fi făcut deja să piară două milioane de jidani, aceeaşi soartă aşteptându-i şi pe jidanii croaţi. Ulterior, aceste cuvinte s-au verificat ca foarte exacte. Totuşi, este evident că aducând acestea la Vatican, Părintele Abate Marcone, reprezentantul Sfântului Scaun, nu credea că ele vor fi luate à la letre, ci doar ca un grav avertisment cu privire la tragedia care se profila.

La sfârşitul lui 1942, s-au făcut mai multe declaraţii publice cu privire la deportare. La 17 decembrie, Naţiunile Unite aliate publicară la Londra o declaraţie despre drepturile omului, care denunţa, în termeni puternici dar generali, tratamentul impus jidanilor. La 24 decembrie, în discursul său din ajunul Crăciunului, papa Pius al XII-lea a scăpat o aluzie foarte clară la deportări, despre care, pe atunci, lumea nu îşi putea face o idee decât cu oarecare dificultate“.

Explicaţia Vaticanului nu este acceptabilă. Bineînţeles, este adevărat că în documente nu apăreau decât informaţii ocazionale şi neprevăzute cu privire la exterminare. În plus, nimeni cu scaun la cap nu contesta că majoritatea acestor fragmente erau invenţiile propagandei, alegaţiile exterminaţioniste fiind însoţite de altele, în care nimeni nu mai crede astăzi, respectiv asociate cu bizarerii care le făceau incredibile. De exemplu, nota din 2 ianuarie 1943, adresată Vaticanului de către Wladislas Raczkiewicz, preşedintele guvernului polonez în exil la Londra, pretindea că germanii săvârșiseră exterminarea generală a populaţiei poloneze, peste minoritatea jidănească (conform analizei noastre din capitolul III, nota menţionează lagărul de concentrare Auschwitz, lăsând să se înţeleagă că acesta nu este unul dintre locurile exterminării4). În capitolul III am văzut deja că Mgr Burzio, însărcinatul cu afaceri al papei în Slovacia, transmitea la Roma anumite poveşti inventate. Ceva mai încolo, vom trece în revistă alte piese de acest gen.

Bineînţeles, trebuie să acceptăm informaţia Vaticanului după care informaţiile de care dispunea acesta, în timpul războiului, nu puteau fi considerate dovezi despre exterminări. Lucrul acesta l-am demonstrat deja. Astăzi, purtătorii de cuvânt ai Vaticanului afirmă că, într-adevăr, informaţiile lor de atunci nu indicau un program de exterminări, dar acestea au avut, totuşi, loc la scara continentului, fără ca informaţii demne de încredere, pe tema asta, să fi ajuns la Vatican. Afirmaţia este complet ridicolă şi nu o putem lua în consideraţie mai mult de câteva secunde.

Nu este posibil ca un atât de întins program de exterminări să aibă loc fără ca Vaticanul să prindă de veste. Masacrele s-ar fi produs mai ales în Polonia, ţară catolică unde biserica îşi avea agenţii, preoţii catolici din toate satele aflaţi într-o astfel de poziţie că nimic în genul exterminărilor nu s-ar fi putut produce fără ca întregul cler catolic să o afle (mâncărimea sub limbă a femeilor, spovedaniile credincioşilor etc.). Este adevărat că germanii au impus o cenzură asupra comunicaţiilor dintre Polonia şi alte ţări, clerul polonez şi Vaticanul neputând comunica la fel de uşor ca de obicei, lucru care ni se explică în introducerea volumului III din Acte şi documente… Ni se explică, însă, de asemenea, că existau numeroase tertipuri pentru a păcăli cenzura, graţie italienilor, de exemplu, care aveau diverse întreprinderi comerciale în Polonia şi în diferite puncte din Estul acesteia, pe lângă mesajele transmise de particulari până la nunţiul papal din Berlin, care, apoi, comunica cu Vaticanul pe canalele diplomatice privilegiate.

Rhodes înţelege perfect că nu se poate susţine teza ignoranţei. Pe de altă parte, fiind un partizan al exterminărilor, el admite că Pius al XII-lea trebuie să fi avut cunoştinţă de ele. În plus, Rhodes ne explică de ce papa nu s-a exprimat limpede în această privinţă: de frica unei condamnări publice explicite, care ar fi agravat situaţia catolicilor din Germania şi din teritoriile ocupate. Apoi el afirmă că, „în mesajele sale private către şefii de state, privind persecuţia jidanilor, e sigur că papa «a vorbit»“ (sublinierea lui Rhodes). El dă, în continuare, două astfel de exemple de mesaje private, privind Slovacia şi Ungaria, care nu conţin, însă, nimic despre exterminări, vorbind în termeni generali numai de deportarea şi persecuţia jidanilor5.

Rhodes portretizează un Pius al XII-lea timorat, temându-se să se exprime direct contra naziştilor şi a programelor acestora. Din numeroase motive, portretistica lui nu stă, însă, în picioare. După cum o arată chiar documentele citate de el, Rhodes este nevoit să pretindă că papa era timorat, inclusiv în mesajele sale diplomatice confidenţiale. În plus, cele ştiute despre această etapă nu ne permit să susţinem, cum o face Rhodes, că Biserica Romano-catolică fusese pusă cu botul pe labe de către nazişti, prin teroare. Deşi este adevărat că, spre deosebire de colegii lor din ţările aliate, preoţii catolici nu s-au opus niciodată efortului de război german, ei au făcut, totuşi, pe timpul războiului, mult zgomot şi opoziţie valorilor regimului naţional-socialist în domeniul religios, exprimându-şi atitudinea în toată presa catolică din Germania şi de la altarul tuturor bisericilor catolice din Reich. În decembrie 1942, episcopii germani reuniţi la Fulda în conferinţă anuală au trimis o declaraţie guvernului german, denunţând persecutarea Bisericilor catolice din ţările ocupate. În ianuarie 1943, contele Konrad von Preysing, episcop de Berlin, a pronunţat o condamnare publică a teoriilor rasiale şi a politicii naziste. În august 1943, episcopii germani denunţară public ostilitatea naziştilor faţă de educaţia catolică, mesajul lor fiind citit public, în toată Germania6. Este absolut sigur că Biserica catolică nu a fost redusă la tăcere.

Dacă chiar i-ar fi fost frică Sfântului Părinte, nu vedem de ce nu a condamnat exterminările după înfrângerea Germaniei. Discursul din 2 iunie 1945, al lui Pius al XII-lea în faţa Colegiului Sacru, a fost un lung şi ofensant atac contra naziştilor înfrânţi. Totuşi, singurul pasaj din acest discurs, care ar putea fi interpretat ca referindu-se la exterminări, nu priveşte decât „aplicaţiile învăţăturii naţional-socialiste, care au mers până la utilizarea celor mai rafinate metode ştiinţifice, pentru torturarea sau eliminarea oamenilor, adesea nevinovaţi“. Citind întreg discursul papei, apare clar că, precum atâţia alţii atunci, Sfântul Părinte nu se gândea decât la spectacolul dezastruos oferit de lagărele de concentrare la sfârşitul războiului. Singurele victime precise menţionate sunt preoţii catolici internaţi la Dachau, dintre care un procentaj important a pierit din motivele tratate abundent în această carte. Deşi Pius al XII-lea menţionează că un episcop auxiliar polonez a murit de tifos, remarcile lui lasă impresia că nu credea că morţii din lagăre au fost ucişi deliberat de către nazişti, preoţii internaţi la Dachau fiind descrişi ca martiri care au „îndurat suferinţe inexprimabile, din cauza credinţei şi vocaţiei lor“. Nimic din alocuţiunea papei nu vizează exterminarea vreunui grup rasial, religios sau naţional7.

Nimic nu arată că romano-catolicismului i s-ar fi închis gura cu pumnul, pe timpul războiului. În plus, Vaticanul s-a dovedit mai mult sau mai puţin sensibil la anumite presiuni din direcţia contrară. Lucrul apare evident dacă examinăm împrejurările în care papa şi-a pronunţat mesajul de Crăciun 1942, care semăna şi nu chiar cu o condamnare a exterminărilor.

În capitolul III şi chiar ceva mai înainte, am văzut că în toamna lui 1942, Aliaţii au consultat Vaticanul pe tema informaţiilor privind alegaţiile cu privire la exterminările despre care rabinul Wise şi alţii vorbeau de mai multe luni. Am văzut că Vaticanul nu dispunea de astfel de informaţii. Deşi papa Pius al XII-lea şi cardinalul Secretar de Stat Maglione au simţit râma din undiţa propagandei, trista Gruelpropaganda (propagandă pe bază de poveşti groaznice), documentele Vaticanului, reproduse mai sus, arată efortul acestuia pentru a examina îndeaproape chestiunea. Astfel, la 10 noiembrie 1942, nunţiul papal în Italia, Mgr. Francesco Borgongini-Duca, a întâlnit pe Guido Buffarini, subsecretar la Ministerul italian de Interne, cu care a discutat situaţia militară şi politică, inclusiv chestiunea jidovească. Iată ce raporta Borgongini-Duca lui Maglione:

„Apoi mi-a vorbit despre discursul lui Hitler (München, 8 noiembrie); întrebându-l dacă în aluziile la represalii este vorba de gaze asfixiante [gaz asfissianti], mi-a răspuns [risposto recisamente] nu de două ori8.

Se vede că în toamna lui 1942, Vaticanul nu dispunea de informaţii în sensul confirmării alegaţiilor exterminaţioniste, poziţie pe care a adoptat-o în schimburile sale cu reprezentanţii Aliaţilor, când s-a pus această problemă. În capitolul III am arătat că, la sfârşitul lui noiembrie 1942, o notă anonimă, despre care se credea că provine din cercurile Vaticanului, părea să confirme alegaţiile exterminaţioniste. Întrucât nu era vorba de poziţia Vaticanului, această notă era într-un anumit sens un fals. Dacă ea nu provenea de la o sursă din interiorul Vaticanului, ea ar fi putut fi opera lui Virgilio Scattolini, ziarist la Osservatore Romano, care se dădea mare cunoscător al arcanelor Vaticanului şi vindea „ informaţii“ fabricate după buget. Cooperant şi disponibil, Scattolini aranja „informaţiile“ conform nevoilor clientelei, fiind considerat de către O.S.S., la un moment dat, „omul nostru la Vatican“9. O altă posibilitate, mai puţin probabilă, este că nota provenea de la preotul Pirro Scavizzi, despre care vom vorbi mai încolo.

Informaţiile de care dispunea Vaticanul în decembrie 1942, cu privire la persecuţia jidanilor de către nazişti, sunt bine ilustrate într-un mesaj redactat de Mgr. Giuseppe di Meglio, adjunct al Mgr. Orsenigo, nunţiul papal la Berlin, mesaj remis Vaticanului la 9 decembrie 1942. Mesajul tratează amănunţit politica germană cu privire la jidani şi putem presupune pe bună dreptate că redactarea lui s-a făcut în urma unei cereri adresată de Vatican nunţiului papal, Mgr. Orsenigo. Fără îndoială, nunţiatura din Berlin era considerată de Vatican cea mai bună sursă de informaţii în această problemă. De altfel, după cum am văzut, o mare parte dintre informaţiile din Polonia soseau la Vatican prin intermediul biroului lui Orsenigo din Berlin. Iată fragmentul din mesaj care tratează chestiunea jidănească10:

Întrucât mulţi au fugit, înainte de sosirea trupelor germane, în teritoriile poloneze ocupate de ruşi ca şi cele propriu-zis ruseşti, se estimează că în întregul Reich, în momentul de faţă, inclusiv teritoriile ocupate şi Protectoratul Boemiei-Moraviei, se găsesc cam patru milioane de jidani, adică un sfert din populaţia jidovească mondială.


Principalele măsuri decise contra jidanilor sunt următoarele:

  1. Înfiinţarea ghetourilor.

Cartiere întregi din câteva mari oraşe au fost destinate jidanilor ca domiciliu oficial, cu drept de administrare, forţe de poliţie şi mijloace de comunicare adecvată.

Printre ghetourile stabilite până în prezent, cele mai importante sunt la Litzmannstadt (Lodz) şi Varşovia. De asemenea, câteva ghetouri de găsesc în ţările baltice şi în teritoriie ruseşti ocupate.

  1. Lagăre de concentrare.

Întrucât este evident că în ghetourile din oraşe nu s-a putut găsi loc pentru toţi jidanii, au fost create imense lagăre de concentrare, unde aceştia duc o viaţă foarte grea; li se dă mâncare puţină, sunt supuşi la o muncă extraordinar de penibilă, condiţii care îi duc pe mulţi şi rapid la moarte.

Se zice că în momentul de faţă aceste lagăre de concentrare se găsesc în Polonia, ceea ce ne face să credem că teritoriile orientale şi Polonia în special au fost alese, în cadrul planurilor guvernului german, ca loc de rezidenţă definitivă pentru populaţia jidănească din Europa. În general, pentru a nu atrage atenţia populaţiei, ei sunt obligaţi să plece în mijlocul nopţii; nu pot lua cu ei decât foarte puţine veşminte personale şi o mică sumă de bani.

  1. Steaua.

Începând cu luna septembrie 1941, pentru toţi jidanii a fost stabilit un semn obligatoriu de identificare: o stea galbenă cu şase colţuri, cu inscripţia „Jüde“! în mijlocul ei.

Vederea acestor nenorociţi palizi şi emaciaţi (raţiile lor alimentare sunt foarte reduse faţă de cele ale germanilor, anumite produse alimentare fiindu-le total interzise) care se grăbesc pe străzile oraşelor la anumite ore, sau care, pe timpul călătoriei, se strâng într-un colţ, trezeşte un profund sentiment de oroare şi de compasiune […]

Tratamente inumane în teritoriile ocupate şi în ţările supuse Germaniei din punct de vedere politic.

În urmă cu câtva timp, un ziarist italian, întors din România, mi-a făcut o lungă expunere a metodelor brutale adoptate de această ţară contra jidanilor, mai ales la instigarea Germaniei. Mi-a povestit că un tren întreg fusese umplut cu jidani. Apoi s-au închis cu grijă toate deschiderile, pentru ca aerul să nu mai poată circula. Când trenul a sosit la destinaţie, supravieţuitorii au fost foarte puţin numeroşi, anume aceia care, fiind mai aproape de o deschidere care nu a fost complet astupată, au putut respira cât de cât (…)“.

Di Meglio încheia această parte din mesajul său arătând caracterul anticreştin al Institut für Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben (Institut de Cercetări asupra influenţei jidăneşti în viaţa religioasă germană), condus de Alfred Rosenberg, ca şi indiferenţa clerului german cu privire la suferinţele jidanilor.

În mai multe puncte, informaţiile lui Di Meglio erau clar eronate. De exemplu, ne putem face o idee destul de precisă despre condiţiile în care avea loc deportarea jidanilor români, după raportul Crucii Roşii, citind extrasul reprodus în capitolul V, eventual alte părţi ale raportului respectiv11 sau scrierile lui Ginsburg. Este sigur că evenimentele raportate de ziaristul italian au fost inventate. Di Meglio pare dispus să accepte poveşti alarmiste.

Felul în care Di Meglio tratează rolul lagărelor de concentrare arată că falsa interpretare a naturii acestora. Astfel, el lasă să se înţeleagă că numeroşi jidani au fost trimişi în lagărele de concentrare pentru că nu ar fi avut loc în ghetouri. Acest lucru nu este exact. Jidanii şi alţii au fost trimişi în lagărele din Polonia pe măsura cererii de mână de lucru. De asemenea, Di Meglio lasă impresia că lagărele de concentrare au fost destinate mai ales cazării jidanilor, ceea ce, de asemenea, este inexact, ca şi exagerarea insuficienţei hranei în lagărele de concentrare. Totuşi, după cum am văzut în capitolul IV, el are dreptate cel puţin în ceea ce priveşte mortalitatea ridicată din lagăre în momentul redactării dării sale de seamă, deşi nu excesul de muncă a fost cauza deceselor.

În alţi termeni, descrierea lui Di Meglio constituie un adevăr general sau aproximativ, cu câteva lucruri inexacte şi tendinţa de a crede prea uşor lucruri din cele mai grave. Este, însă, clar că el nu avea cunoştinţă de existenţa vreunui program de exterminări care să semene cu acela care prindea formă în propaganda aliată şi care era raportat Vaticanului de către unii diplomaţi aliaţi şi diversele organizaţii jidăneşti.

Alocuţiunea papei cu ocazia Crăciunului conţinea o remarcă, fără aluzie precisă la jidani, despre „sutele de mii de oameni care, fără să fi comis vreo greşeală, ci numai din cauza naţionalităţii sau rasei, au fost uneori condamnaţi la moarte sau la o deteriorare progresivă“. Reacţia Berlinului la această alocuţiune a fost eterogenă. R.S.H.A. a considerat-o un atac direct la adresa regimului nazist, în vreme ce pentru Ministerul de Externe nu a fost decât obișnuitul exces de păşunism catolic. Reamintim că, la 17 decembrie 1942, Aliaţii adoptaseră oficial alegaţiile exterminaţioniste, într-o declaraţie în care „numărul victimelor“ era „estimat la câteva sute de mii“ de jidani. Ei nu au fost foarte satisfăcuţi de declaraţia Papei, considerând-o insuficient de explicită12. Din punctul nostru de vedere, remarca de Crăciun a Papei este excesivă, dat fiind tabloul situaţiei pe care Vaticanul îl primise de la nunţiatura din Berlin. Având în vedere excepţionalitatea unei astfel de formulări, în gura unui papă care nu dăduse astfel de semne până atunci, ea este încă şi mai tulburătoare, mai ales în acel moment al războiului şi pentru că nu a mai revenit asupra ei.

Documentele Vaticanului din timpul războiului explică, totuşi, remarca Papei cu privire la persoanele condamnate la „moarte sau deteriorare progresivă“, din alocuţiunea pronunţată de Crăciun. La sfârşitul lui 1942 şi începutul lui 1943, unul dintre principalele obiective ale diplomaţiei Vaticanului era obţinerea din partea Aliaţilor a angajamentului de a nu bombarda Roma. Britanicii insistau asupra dreptului lor de a bombarda Roma, atitudine care contrasta cu cea americană, care trebuia să ţină seama de o largă minoritate catolică, ce forma o parte importantă din electoratul New Deal-ului al preşedintelui Roosevelt. Poziţia adoptată de Anglia consta în aceea că Roma nu putea beneficia de consideraţii particulare şi că va fi bombardată funcţie de necesităţile militare. Urmărindu-şi obiectivul, Vaticanul nu trata numai cu Aliaţii, ci şi cu germanii şi italienii. Pe Aliaţi încerca să îi facă să renunţe la ideea de a bombarda Roma, iar pe italieni şi germani să îşi mute în alte părţi obiectivele militare. De altfel, la Roma nu exista aproape nimic în materie de industrie de război, în schimba erau foarte multe cazărmi şi comandamente militare. În decembrie 1942, Guvernul italian consimţi să îşi mute cartierul general afară din Roma. Simţind că se făcuse un pas important în sensul cel bun, cardinalul Maglione îl întâlni, la 14 decembrie, pe ministrul Angliei pe lângă Vatican, sir F. D’Arcy Osborne, anunţându-i schimbarea intervenită. Osborne nu s-a lăsat, însă, convins pe deplin, arătând că foarte multe trupe italiene sunt cantonate în oraş. În notele sale, Maglione rezumă întâlnirea lor în felul următor13:

„Ministrul a arătat că impresia lui este că Sfântul Scaun se preocupă special de oraşele italiene, când este vorba de bombardamente, tocmai pentru că ele sunt italiene.

I-am făcut observaţiile următoare: (1) că pentru Roma există motive foarte speciale. I le-am reamintit şi i-am spus că dacă Roma va fi bombardată, Sfântul Scaun va protesta; (2) că Sfântul Scaun intervine contra bombardării populaţiei civile din oraşele italiene, care era în curs. Ministrul nu trebuie să uite că Sfântul Părinte s-a exprimat şi cu alte ocazii contra bombardării populaţiei lipsite de apărare. Când oraşele englezeşti au fost bombardate, toată lumea a văzut că acest lucru nu a scăpat cuvintelor foarte severe ale Sfântului Părinte.

Ministrul a recunoscut justeţea observaţiei mele, apoi a exclamat: Dar de ce Sfântul Scaun nu intervine contra teribilei masacrare a jidanilor?

I-am reamintit că Sfântul Părinte revendicase deja, în mesajele sale, dreptul la viaţă, la o existenţă calmă şi la o parte suficientă din bunurile lumii acesteia pentru toţi oamenii, oricare le-ar fi rasa şi religia.

Pe de altă parte, am adăugat, nu trebuie să ignoraţi ceea ce a făcut şi face încă Sfântul Părinte pentru a uşura soarta bieţilor jidani. Aceştia o ştiu foarte bine şi mulţumesc frecvent Sfântul Scaun pentru tot ce se face în favoarea lor.

Ministrul a insistat: trebuie ca Sfântul Scaun să intervină pentru a obţine încetarea masacrelor [eccidi] jidanilor. [Sfârşitul notei].


Mai târziu, în aceeaşi zi, Osborne s-a întâlnit din întâmplare cu Mgr. Domenico Tardini, secretarul Congregaţiei pentru Afaceri ecclesiastice extraordinare (ministrul de Externe al Vaticanului), asigurându-l că plecarea din Roma a comandamentului militar italian „Nu schimbă nimic!“. În notele sale, Tardini a rezumat conversaţia cu Osborne şi a conchis14:

Îndepărtarea comandamentelor militare poate servi la mai buna punere în evidenţă a faptului că cel care bombardează Roma este un barbar (din care motiv este foarte bine că Sfântul Scaun s-a interesat de această problemă), deşi asta nu va feri Roma de bombe.

Vedem, astfel, fundalul politic în cadrul căruia s-a produs alocuţiunea Papei din ajunul Crăciunului. Din punctul de vedere al Vaticanului, după schimbul de vederi dintre Osborne şi Maglione, era clar că Anglia propunea un târg: Papa să condamne exterminarea jidanilor, iar Aliaţii, în schimb, se vor abţine să bombardeze Roma. Recunoaştem că este vorba de o poziţie persuasivă având darul de a forţa chiar şi mâna unui Sfânt Părinte. Dincolo de consideraţiile de etică, este evident că Vaticanul nu îşi putea batjocori neutralitatea oficială, acuzând public Germania de crime absolut inventate. În orice caz, la ora respectivă, Germania încă era forţa militară dominantă pe continent, aceasta fiind cauza pentru care alocuţiunea de Crăciun nu comporta o aluzie precisă la jidanii din Germania. Totul, însă, s-a spus pe un fond pe cât de imprecis, pe atât de antigerman. Ameninţarea bombardamentelor aliate asupra Romei nu diminuă, însă, după Crăciunul 1942. Astfel, cu ocazia unei scurte remarci similare, ignorate de presa mondială, pe care o găsim într-o lungă alocuţiune pronunţată de Papă la 2 iunie 1943, Vaticanul nu a mai făcut nici o aluzie la această chestiune. Într-o scrisoare către prietenul său Preysing, Papa Pius al XII-lea a menţionat remarca sa din ajunul Crăciunului 1942. Chiar şi în această corespondenţă confidenţială, însă, termenii precişi folosiţi sunt mult mai puţin severi decât cei din ajunul Crăciunului 194215.

Deşi Vaticanul a interpretat pe bună dreptate cuvintele lui Osborne în sensul unei propuneri precise, este, totuşi, foarte probabil că acesta nu avea în vedere propunerea unui târg. Este posibil, de exemplu, că Osborne a simţit că poziţia lui Maglione este relativ puternică şi s-a servit de ceea ce i-a fost mai la îndemână pentru a-şi consolida poziţia şubredă din cadrul schimbului de vederi. Declaraţia oficială a Aliaţilor, asupra exterminărilor, va interveni trei zile mai târziu şi nu încape îndoială că întregul corp diplomatic era la curent cu tărăşenia care plutea în aer, lucru care explică prezenţa ei în spiritul lui Osborne.

Roma a suferit primul bombardament aerian la 19 iulie 1943 (opera americanilor), ţintele raidului fiind nodurile feroviare utilizate de armatele italo-germane după debarcarea aliată din Sicilia, la 9 iulie. În cursul raidurilor următoare, s-a întâmplat ca bombele să cadă chiar şi asupra Vaticanului, distrugerile suferite de monumentele istorice şi religioase ale acestuia fiind, însă, minime.

Singurul punct interesant cu privire la rolul Vaticanului constă în eforturile sale cu adevărat importante, pentru ajutarea jidanilor, după cum a arătat şi Rhodes. Acesta, însă, neglijează unele aspecte, din care cauză trebuie citit şi Waagenaar. Totuşi, pentru cel care analizează fantasmagoria exterminării, singura concluzie importantă care se degajă din activităţile Vaticanului este următoarea: implicaţiile de atunci ale Vaticanului în chestiunile jidăneşti din Europa aduc dovada suplimentară că, în chestiunea exterminărilor, nimic nu se putea petrece fără ca Sfântul Scaun să prindă de veste.

Am examinat câteva puncte importante cu privire la rolul Vaticanului, dar există şi alte elemente singulare pe care le putem aborda câtă vreme suntem pe subiect.

În documentele Vaticanului cu privire la război, apare un preot bizaroid şi suspect, pe nume Pirro Scavizzi. Acesta era un preot militar care călătorea în trenurile sanitare ale armatei italiene, făcând un fel de navetă între Italia şi Frontul de Est. Calitatea lui de cuvios părinte militar îi permitea să se roage pentru soldaţii italieni răniţi, după cum se obişnuieşte în astfel de împrejurări. Întrucât, însă, călătorea foarte mult, cuviosul părinte făcea adesea serviciul de curier, contactele pe care le avea cu demnitarii bisericii permiţându-i să predea cu regularitate diverse mesaje, dintre care unele au avut darul să îi excite imaginaţia.

Prima bizarerie o întâlnim în februarie-martie 1942, când Scavizzi aduce o scrisoare presupusă a fi din partea Mgr. Adam Sapieha, arhiepiscopul Cracoviei. Era vorba despre suferinţele preoţilor catolici, confruntaţi cu brutalităţile nemţilor. Modul cum Acte şi documete raportează acest fapt arată că împrejurările erau cu totul singulare16:

„(…) arhiepiscopul renunţă la orice precauţie, descriind opresiunea nazistă şi tragedia lagărelor de concentrare în termeni pe care nu-i întâlnim nici înainte, nici mai târziu. După ce i-a predat, însă, lui Scavizzi mărturia sa, arhiepiscopului i se făcu frică şi trimise un mesager cu misiunea de a-l ruga pe preotul militar să ardă mesajul, „fiind îngrozit că nemţii ar pune mâna pe el, în care caz ar împuşca toţi episcopii, ba poate şi pe alţii“. Abatele Scavizzi distruse efectiv autograful respectiv, nu înainte, însă, de a face o copie cu mâna sa, adăugând propria sa mărturie asupra tragediei şi disperarea care este urzeala vieţii de zi cu zi a catolicilor polonezi.

Că Scavizzi vorbeşte de o scrisoare pe care o arde, pentru a onora cererea autorului ei, iată ceva care ne surprinde. Să fim, însă, indulgenţi cu prea-cucernicul părinte, cum se spune. Iată-l, însă, că Scavizzi reapare cu o scrisoare către Papa, scrisă la 12 mai 1942, în Bolonia17:

„În legătură cu nunţiul actual [Orsenigo, la Berlin] cardinalul [Innitzer, din Viena] îi deplânge tăcerea şi îşi exprimă opinia că acesta [Orsenigo] este prea timorat şi nu se interesează de lucruri cu adevărat grave (…). Lupta contra jidanilor este implacabilă şi se agravează pe zi ce trece, cu deportări şi chiar execuţii în masă. Masacrul jidanilor din Ucraina este de acum complet. Tot aşa, în Polonia şi Germania, ei vor să-l ducă la capăt cu un sistem de asasinate în masă (uccisioni in massa)“.

Am văzut, însă, că nu acestea erau informaţile de care dispunea nunţiatura din Berlin. Totuşi, chiar dacă Innitzer ar fi avut astfel de opinii, este ridicol să ne imaginăm că le-ar fi încredinţat lui Scavizzi, chiar numai pentru conduita personală a acestuia, fără să mai vorbim că i le-ar fi încredinţat spre a le transmite Papei. Suntem, deci, în drept să emitem îndoielile noastre cu privire la credibilitatea lui Scavizzi. Iată-l, însă, încă o dată pe prea-cucernicul părinte Scavizzi, la 7 octombrie 1942, când scrie un „raport asupra situaţiei din Polonia Scavizzi, care a ajuns în dosarele Vaticanului18:

„Jidanii: Eliminarea jidanilor prin asasinate în masă [uccisioni in massa], inclusiv copii şi sugari, este aproape totală. În rest, pentru aceştia orice viaţă civilă este imposibilă, din cauza unei brasarde albe. Nu pot merge la piaţă, nu pot intra într-un magazin, urca într-un tramvai sau taxi, asista la un spectacol sau frecventa o casă ne-jidănească. Înainte de a fi deportaţi sau ucişi, ei sunt condamnaţi să muncească forţat, chiar dacă aparţin clasei instruite. Cei câţiva jidani rămaşi par liniştiţi, ba chiar îşi afişează aproape orgoliul lor. Se zice că peste două milioane de jidani ar fi fost ucişi“.

Ajunşi aici, putem formula o a doua bănuială: Vaticanul cunoştea foarte bine ceea ce noi avansăm ca simplă bănuială, dar a considerat că nu trebuie dată nici o importanţă declaraţiilor lui Scavizzi. Deşi le păstrează în dosarele sale, Vaticanul nu consideră că ele confirmă alegaţiile exterminaţioniste ale organizaţiilor sioniste evocate mai sus.

Întrucât publicarea documentelor Vaticanului din cursul războiului este încă în curs la data încheierii acestei lucrări, este posibil ca numele lui Scavizzi să nu mai apară de loc. Totuşi, în 1964 (el a murit către 1967), el pretindea, într-o revistă italiană, că Papa i-ar fi vorbit cu toată încrederea, în timpul războiului, despre consecinţele neapărat negative pe care le-ar fi avut excomunicarea lui Hitler (care, oficial, era catolic) pentru exterminarea jidanilor19462. Iată-ne aşadar la destinaţie! Scavizzi scornea poveşti extravagante pentru a se plasa pe post de vedetă în sutană, atribuindu-şi o importanţă şi un statut diferite de poziţia lui umilă, de popă militar într-un tren sanitar. Devine clar că cea de a doua bănuială a noastră este, probabil, întemeiată: Scavizzi era considerat de Vatican drept un preot inofensiv, care putea administra sfintele taine şi chiar transporta mesaje, dar care era incapabil să raporteze corect nişte fapte. Judecând după comentariile lor, constatarea că editorii Actelor şi documentelor… l-au putut lua uneori în serios, este destul de amuzantă. Totuşi, întrucât imaginea lui Scavizzi de povestitor bun de adormit copiii sare în ochii cititorului, la lectura documentelor, se poate ca editorii să fi avut o altă opinie cu privire la cuvioşia sa, pe care încă nu au exprimat-o.

Există un punct care merită reţinut din rapoartele lui Scavizzi, mai ales cel din 12 mai 1942. Nu este verosimil ca Scavizzi să fi scornit singur fabulaţia exterminării, deşi aceasta ar putea fi, totuşi, posibil într-un mod confuz şi vag. Dacă nu el a născocit alegaţiile despre exterminare ce se găsesc în scrisoarea sa din 12 mai 1942, înseamnă că a auzit ceva, undeva… Faptul nu este lipsit de interes, întrucât raportul său este datat cu o lună înainte ca organizaţiile sioniste din Vest să înceapă să vorbească în acest fel. Prima declaraţie de acest gen a Congresului mondial jidănesc datează din 29 iunie 1942, după cum am arătat în capitolul III. Aceasta ne face să credem că motivul propagandei exterminaţioniste circula, deja, în Europa Orientală înainte de iunie 1942. De altfel, supoziţia noastră este în acord cu studiul lui Dawidowicz, după care alegaţiile exterminaţioniste în Watherland (partea anexată din Polonia, la sudul Coridorului), privind camioanele de gazare de la Chelmno, au apărut mai întâi în publicaţia clandestină jidănească Veker, de patru pagini. Paginile 3 şi 4, din numărul pe februarie 1942, al acestei publicaţii, lansau alegaţiile exteminaţioniste în Guvernământul general din Polonia. Apoi, acestea au fost preluate de Mitteylungen, o altă publicaţie jidănească, tot clandestină, la începutul lui aprilie 194220, care vorbea de gazări la Belzec. Potrivit acestor indicaţii, făcătura exterminaţionistă a fost confecţionată de obscuri propagandişti jidani din Polonia, promovarea ei ulterioară la rang de impostură istorică internaţională fiind opera unor cercuri sioniste occidentale, mai ales din New York şi din jurul acestuia.

Întrucât propaganda privind exterminările exista deja în Polonia, în primăvara lui 1942, şi pentru că informaţiile ajunse la Vatican, într-un cuantum apreciabil, au trecut prin biroul nunţiului papal din Berlin, se poate ca aceste „basne“ exterminaţioniste să fi ajuns şi la urechile lui Orsenigo. În scrisoarea sa din 28 iulie 1942, către Mgr. Giovanni Montini (actualul Papă Paul a VI-lea, care adesea l-a înlocuit pe Maglione în timpul războiului), Orsenigo se plângea de dificultăţile obţinerii de informaţii exacte cu privire la ceea ce se întâmpla cu jidanii. După ce comentează practica naziştilor de a ordona jidanilor dintr-o dată şi fără avertisment să-şi facă valiza pentru a fi deportaţi, Orsenigo scrie21:

„După cum este uşor de înţeles, această absenţă de informaţii dă naştere la cele mai macabre supoziţii privind soarta non-arienilor. De asemenea, din păcate, circulă zvonuri (voci), greu de controlat, despre călătorii dezastruoase şi chiar asasinate în masă de jidani (eccidi in massa). Astfel, până acum, toate intervenţiile în favoarea catolicilor non-arieni au fost respinse cu răspunsul obişnuit că apa de botez nu schimbă sângele jidanului şi că Reichul german se apără contra rasei non ariene, nu contra religiei jidanilor botezaţi.

Printre atâtea rumori sinistre sunt şi câteva ştiri mai puţin triste. De exemplu, circulă zvonul că în Olanda, unde tocmai au început deportările non-arienilor, protestul deschis al protestanţilor, la care s-au asociat şi episcopii catolici, a reuşit să excludă non-arienii botezaţi de pe lista deportărilor. De asemenea, s-a raportat că în ghetoul de tristă celebritate Litzmannstadt, în Reichsgau-l Wartheland, un preot polonez cu spirit apostolic eroic a fost autorizat să rămână printre catolicii non-arieni, pentru a se ocupa de mântuirea sufletelor acestora“.

O notă a editorului arată, totuşi, că povestea cu protestul din Olanda este falsă. Semnalăm că o parte însemnată din ajutorul Vaticanului destinat jidanilor, în această perioadă, era vărsat mai ales familiilor recent convertite la catolicism, a căror situaţie era deosebit de tragică. Nimeni nu vrea să mai audă de ei. Germanii îi considerau jidani în continuare, iar jidanii îi considerau renegaţi.

Remarcile precedente ale lui Orsenigo arată clar că Scavizzi ne-a dat o imagine falsă despre nunţiul papal din Germania. În egală măsură, însă, ele mai arată că Orsenigo auzise anumite rumori oribile, deşi nu se ştie prea bine ce înţelegea el prin „masacre“ (eccidi in massa). Bineînţeles, după cum am notat în capitolul VII, uneori au avut loc masacre de jidani, iar el a putut lua cunoştinţă prin mesajele primite şi poveştile care circulau. Se poate ca aceste poveşti să-şi fi avut originea în propaganda care începuse să strige cucurigu de pe acoperişurile organizaţiilor clandestine jidăneşti din Polonia. Este posibil ca el să fi avut în vedere un raport al lui Scavizzi către nunţiatura din Berlin, cu privire la „informaţiile“ transmise prin scrisoarea din 12 mai 1942. În orice caz, scrisoarea lui Di Meglio, din 9 decembrie 1942, arată că nunţiatura din Berlin nu îşi dăduse adeziunea, la acea dată, la nici o alegaţiune exterminaţionistă (cu excepţia, poate, a poveştii despre România) care a putut să îi parvină.

În legătură cu documentele Vaticanului, mai sunt câteva puncte care ar merita să fie examinate. În timpul războiului, reprezentantul Vaticanului în Grecia şi în Turcia a fost Mgr. Angelo Roncalli, devenit mai târziu papă, sub numele de Ioan al XXIII-lea. Iată ce transmite acesta, din Istambul la Vatican, la 8 iulie 194322:

„1. Fidel regulii de prudenţă pe care mi-am impus-o în contactele cu diverse persoane, chiar cele demne de un respect special, evit întâlnirile care nu sunt strict necesare sau foarte utile. De exemplu, nu l-am văzut pe von Papen (ambasadorul Germaniei în Turcia) decât odată în şase luni şi foarte rapid, cu ocazia vizitei mele la Ankara, pentru sărbătoarea de Paşte. Atunci se vorbea mult de afacerea Katyn care, după von Papen, ar fi trebuit să dea de gândit polonezilor cu privire la avantajele reorientării lor către Germania. I-am răspuns cu un trist surâs că, pentru asta, ar trebui uitate mai întâi milioanele de jidani trimise şi suprimate (soppresi) în Polonia şi că, în orice caz, este o bună ocazie pentru Reich de a schimba tonul în relaţiile cu polonezii.

Acum că von Papen şi întregul corp diplomatic s-au întors din Ankara la Istanbul şi pe malul Bosforului, ocaziile de întâlniri nu vor lipsi.

  1. Cel care vine să mă vadă din când în când este bravul baron von Lersner (…)“.

Roncalli trece, apoi, la subiecte care nu ne interesează. Când acest document a fost publicat de către Vatican, presa a spus că Mgr. Roncalli vorbise de „milioane de jidani trimise şi suprimate în Polonia“23, traducere acceptabilă care cere, însă, câteva cuvinte din partea noastră. Verbul italian sopprimere (al cărui participiu trecut soppressi se găseşte în nota Mgr. Roncalli) este apropiat de englezul suppress şi de francezul supprimer, remarcă ce îşi are locul aici, pentru că Mgr. Roncalli şi von Papen îşi vorbeau, probabil, în franceză. Termenii italian şi francez au acelaşi sens, fără să fie echivalentul strict al termenului englez, căci, aplicate la oameni, cuvintele sopprimere şi supprimer lasă să se înţeleagă că sunt ucişi mulţi. Totuşi, aceste cuvinte nu sunt echivalentul strict al exterminării („extermination“) sau anihilării („annihilation“). Italiana şi franceza au termeni de aceeaşi origine şi echivalenţi cu cel englez, pentru ambele noţiuni. A aplica termenul sopprimere la un mare număr de persoane subînţelege că multe sunt ucise şi, funcţie de context, poate însemna sau nu acelaşi lucru cu „exterminarea“. Nu trebuie, deci, exclusă posibilitatea ca Mgr. Roncalli să se fi gândit la altceva decât exterminările care făceau, atunci, obiectul declaraţiilor aliate, pe care desigur le cunoştea. De exemplu, cu aceiaşi termeni, a putut să se gândească la ceea ce germanii numeau suprimarea rebeliunii din ghetoul Varşovia, în cursul căreia nemţii au ucis numeroşi jidani. Totuşi, eu înclin către respingerea acestei interpretări. Mi se pare mai probabil că Mgr. Roncalli se gândea la exterminările evocate de Aliaţi.

Dacă totuşi citim cu atenţie darea de seamă a lui Roncalli, înţelegem că nu este foarte important de a şti la ce anume s-a gândit el exact când a formulat remarca respectivă. El descrie întâlnirea neprevăzută dintre doi diplomaţi, pe care unul, adică el însuşi, nu o dorise. Conform „regulii de prudenţă“ pe care şi-o impusese, cuvintele sale au fost astfel alese pentru a scurta sau evita astfel de întâlniri. Ceea ce, de fapt, i-a spus lui von Papen a fost că, dacă acesta doreşte să prelungească întâlnirea, nu trebuie să conteze pe el, pe Roncalli. În limbaj diplomatic, i-a adus la cunoştinţă lui von Papen atitudinea pe care o expune curat şi neîntortochiat în prima frază din raportul său. Remarca lui Roncalli era o paradă diplomatică de un tip bine cunoscut, în cadrul căreia nu este foarte important de ştiut cu adevărat despre ce vorbeşte interlocutorul, sau de a verifica dacă acesta acceptă sau nu veracitatea alegaţiunii respective. Partea semnificativă din acest schimb de cuvinte este că Roncalli nu dorea să vorbească cu von Papen, asta fiind tot ce i-a spus. Pe de altă parte, dacă Roncalli ar fi dorit cu adevărat să-i vorbească lui von Papen, în nici un caz nu ar fi început conversaţia prin remarci indiscutabil ostile, evocând exterminarea-represiunea sângeroasă a revoltelor din ghetouri, independent de opinia pe care ar fi avut-o despre atrocităţile şi brutalităţile care ar fi fost comise de către nemţi.

Vaticanul fiind observator şi participant la evenimentele războiului mondial, era inevitabil să audă zvonurile şi poveştile exterminaţioniste cunoscute de toată lumea. Ecoul acestor poveşti este cât se poate de normal în anumite pasaje din documentele Vaticanului. Când întâlnim astfel de pasaje, trebuie să le considerăm în funcţie de intenţiile posibile ale persoanei care a formulat cutare sau cutare remarcă sau observaţie, ca şi întregul context al evoluţiei propagandei, aşa cum am analizat-o mai ales în capitolul III. După cum prima frază din raportul său lasă clar să se înţeleagă, Roncalli încerca pur şi simplu să se debaraseze de von Papen, în cadrul acestei întâlniri fortuite din 8 iulie 1943, la Ankara, repetând alegaţiile exterminaţioniste cărora, după cum o ştia foarte bine, Vaticanul nu le dăduse o cauţiune specială, în ciuda presiunii Aliaţilor.

Între documentele Vaticanului, găsim o altă scrisoare, din august 1942, a arhiepiscopului catolic ucrainian Szeptyczkyi, către papa Pius al XII-lea. Această scrisoare se întinde mult pe tema atrocităţilor pe care nemţii le-ar fi comis, cititorul surprins întrebându-se, până la ultimele linii, când Szeptyczkyi pune punctul pe „i“, ce l-a determinat pe acesta să îşi scrie scrisoarea. Szeptyczkyi semnalează că de trei ani nu a obţinut nici o binecuvântare apostolică (adică adeziunea Papei, foarte importantă în materie de politică eccleziastică), că suferinţele şi lupta sa sub germanii „răi“ ar trebui să fie un motiv suficient pentru a i se acorda, în sfârşit, binecuvântarea respectivă24.

Este clar că cele câteva pasaje din documentele Vaticanului cu privire la exterminarea jidanilor reflectă pur şi simplu evoluţia propagandei, aşa cum am analizat-o în această carte. În capitolul III am văzut că Burzio transmitea Vaticanului, din Slovacia, născociri despre uzinele de săpun, care constituiau o trăsătură a propagandei epocii respective. Un alt exemplu este seria de note redactate de către Maglione, la 5 mai 1943, raportând fabulaţiile exterminaţioniste. Nu ştim prea clar care a fost la originea acestor note. După textul publicat, cititorul nu poate spune dacă Maglione raporta propriile lui impresii sau numai alegaţiile formulate de un altul (alte documente redactate de Maglione, în vremea respectivă, arată că acesta nu credea în povestea exterminărilor). În orice caz, se face referinţă la exterminări prin cameră de gazare la Treblinka şi aproape de Brest-Litovsk. Editorul şi-a manifestat evidenta perplexitate observând25:

„Informaţia adusă probabil de un om de afaceri italian, pare destul de veche, întrucât nu menţionează nici Birkenau, nici Auschwitz, unde se concentrase, atunci, cea mai mare parte a exterminărilor“.

Mereu pe acelaşi subiect, editorul notează26:

„Propaganda aliată, care vorbea pe larg despre atrocităţile germane, era complet mută cu privire la Auschwitz, pentru motive care niciodată nu au fost analizate de cineva“.

După cum era inevitabil ca propaganda să se manifeste în documentele Vaticanului, tot aşa de inevitabil era ca o parte din adevărul cu privire la cele ce ne interesează să se găsească în fragmentele alese din arhiva publicată a Sfântului Scaun. Aceste documente sugerează că Vaticanul avea acces nu numai la jidanii polonezi, dar şi la cei deportaţi din Italia, după ocuparea Romei de către germani, la 8 septembrie 194327. Editorii volumului IX din Acte şi documente… (apropo de victimele războiului în 1943) arată că prietenii şi rudele jidanilor deportaţi au primit scrisori din partea acestora, că membrii rezistenţei olandeze, „în contact constant cu jidanii din ţările lor, (raportau) pur şi simplu că deportaţii erau puşi la muncă în lagăre, vârstnicii şi copii fiind trimişi în ghetouri“. Conducătorii comunităţii jidăneşti din Roma nu aveau cunoştinţă de un program de exterminare, temându-se numai de „rigorile iernii şi sănătatea fragilă a multor deportaţi“, după cum o confirmă „multe dintre scrisorile ajunse atunci la Vatican şi care formează, astăzi, un gros dosar în arhivele acestuia (…) nu este menţionată exterminarea lor brutală“. De asemenea, citim că, în iulie 1943, părintele Marie-Benoît, care i-a ajutat mult pe jidani în timpul războiului, a descris deportările jidanilor din Franţa, arătând că lagărul Auschwitz şi cele din vecinătate sunt lagăre de muncă în care „moralul deportaţilor este în general bun, plin de încredere în viitor“28.

Propaganda privind exterminările la Auschwitz nu a început decât în 1944. De aceea, vom întâlni, probabil, alegaţii care nu pot lipsi din documentele Vatican pentru 1944-1945, atunci când acestea vor fi publicate. Alegaţiile în speţă nu pot lipsi întrucât, ca şi pentru documentele despre „exterminări“ în general, tot ceea ce priveşte lagărul Auschwitz provine din aceeaşi sursă contestabilă care este… propagandaa.


  1. RHODES, pp. 171-210.
  2. Aluzie la proclamarea Imperiului german, în ianuarie 1871, în Galeria Oglinzilor din castelul Versailles. (N.T.).
  3. RHODES, p. 246.
  4. Actes et documents, vol. 7, p. 179.
  5. RHODES, p. 347.
  6. New York Times, 22 ian. 1943, p. 6; 13 mai 1943, p. 8; 5 sept. 1943, p. 7; 6 sept. 1943, p. 7.
  7. New York Times, 3 iunie 1945, p. 22.
  8. Acte şi documente, vol. 7, p. 82.
  9. Catholic Historical Review, vol. 59, ian. 1974, p. 719 sq.
  10. Catholic Historical Review, vol. 59, ian. 1974, p. 719 sq.
  11. Crucea Roşie (1948), vol. 3, p 520 sqq.
  12. RODES, p. 272 sqq.; WAAGENAAR, pp. 409, 435 sq.
  13. Acte şi documente, vol. 7, p. 136 sqq. Waagenaar, p. 413, dă extrase din discuţia lui Osborne cu Maglione, fără să le situeze, însă, în perspectiva ameninţării aeriene aliate asupra Romei.
  14. Acte şi documente, vol. 7, p. 138 sq.
  15. Acte şi documente, vol. 2, p. 326; vol. 9, p. 40; RHODES, p. 348 sq.
  16. Acte şi documente, vol. 3, p. 15 sq; Rhodes, p. 288.
  17. Acte şi documente, vol. 8, p. 534.
  18. Acte şi documente, vol. 8, p. 669 n.
  19. RHODES, p. 345; WAAGENAAR, p. 431.
  20. Dawidowicz, p. 295 sqq.
  21. Acte şi documente, vol. 8, p. 607 sq.
  22. Acte şi documente, vol. 7, p. 473 sq.
  23. New York Times, 5 aprilie 1973, pp. 1, 5.
  24. Acte şi documente, vol. 3, pp. 625-629.
  25. Acte şi documente, vol. 9, pp. 39, 274.
  26. Acte şi documente, vol. 9, p. 42.
  27. Acte şi documente, vol. 9, pp. 493, 499, 632-636.
  28. Acte şi documente, vol. 9, pp. 38, 42 sq.
  29. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 467-489. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)






Episodul anterior


Declaraţiile lui Jozef Kramer (Procesul Belsen)

Declaraţiile care urmează au fost publicate în Fyfe, editura The Belsen Trial

Prima declaraţie a lui Josef Kramer

M-am născut la 10 noiembrie1906, la München. Sunt căsătorit şi am trei copii. M-am angajat în S.S. în anul 1932. Nu aveam nici o pregătire, aşa că am fost repartizat cu serviciul într-un lagăr de concentrare. Nu am cerut acest gen de muncă. Când a izbucnit războiul, organizaţia S.S. a trecut sub comandament militar, iar eu am cerut să trec în serviciul activ, pentru că aş fi preferat lupta. Mi s-a spus, însă, că trebuie să fac munca la care am fost repartizat. Primul meu grad a fost cel de Unterscharführer; apoi am fost promovat Scharführer şi Oberscharführer, în 1934 şi 1935. Nu îmi mai amintesc datele.

Dachau. În 1936, eram în administraţia lagărului Dachau, comandant fiind Standartenführer-ul Loritz. Ţn lagăr, nu erau decât prizonieri germani. Nu pot fi absolut sigur, dar, pe cât îmi amintesc, toţi prizonierii erau germani. Unitatea S.S. sau „trupa de gardă“ [Wachttruppe] era din Bavaria de Nord. În lagăr nu erau decât prizonieri politici, delicvenţi şi anti-sociali. Anti-socialii sunt oameni precum cerşetorii şi ţiganii, care nu vor să muncească. Nu s-au făcut execuţii în lagăr. Singurul caz în care oamenii puteau fi ucişi era tentativa de evadare. În acest caz, santinela avea ordin să deschidă focul. Dacă se trăgeau focuri de armă cu ocazia unei tentative de evadare, poliţia făcea o anchetă. Am plecat din acest lagăr la începutul lui iunie 1937.

Sachsenhausen. De la Dachau am ajuns în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Fusesem promovat ofiţer, Untersturmführer, în afara procedurii normale de cadre. Când am ajuns la Sachsenhausen eram deja în cadrele S.S.

Prizonierii de la Sachsenhausen aparţineau aceloraşi trei categorii ca cei din lagărul precedent. Comandantul lagărului era Standartenführer-ul Baranowsky. Nici în acest lagăr nu se executau sentinţe capitale. Eram prea mic în grad ca să aflu tot ce se petrecea, dar am auzit din când în când că au fost ucişi oameni cu ocazia tentativelor de evadare.

Mauthausen. Lagărul următor a fost cel de la Mauthausen, în Austria. Când am sosit în el, abia fusese terminat. Comandantul legărului era Standartenführer-ul Ziereis. La început aveam acelaşi grad ca mai înainte, apoi am fost promovat Obersturmführer, în ianuarie 1939, dacă nu mă înşel. Eram un fel de ofiţer de administraţie, la dispoziţia comandantului. Toţi prizonierii erau germani, cele trei tipuri menţionate mai sus. Cei din ultimul tip, adică vagabonzii şi bate-câmpii de pe uliţe erau austrieci, mai ales, căci erau mulţi acolo înainte ca Germania să ia Austria. Erau cam între 1.500 şi 2.000 de prizonieri, toţi bărbaţi. Aceste cifre cuprind şi prizonierii jidani. Pe când eram acolo, era destul loc în lagăr pentru toţi prizonierii. La data sosirii lor, prizonierii nu ştiau când vor pleca. Numai câţiva erau condamnaţi pe trei sau şase luni, dar, în majoritatea lor, erau acolo pentru o perioadă nedeterminată. Încălcarea disciplinei era sancţionată prin izolare, izolare cu apă şi pâine sau muncă suplimentară duminica. Prizonierii nu erau bătuţi niciodată şi nu cunosc cazuri când s-ar fi tras cu arma. Au fost cazuri de evadare, dar nu eram acolo când cu aceste tentative. Eram la birou, telefonul sună şi una dintre santinele anunţă că un prizonier a încercat să fugă. Datoria mea era atunci să merg unde lucra prizonierul, pentru a vedea cum de a fost posibil să evadeze. Se prevenea poliţia, dându-se semnalmentele evadatului.

Potrivit instrucţiunilor, un prizonier nu avea dreptul să depăşească o anumită linie. Dacă depăşea această linie, santinela trebuia să facă trei somaţii cu cuvintele „Stai sau trag!“, apoi să tragă primul foc în aer şi abia al doilea pentru a ucide. Dificil de spus câte tiruri de acest fel vor fi fost pe când eram acolo, pentru că a trecut destul timp de atunci. Cred că zece, până la cincisprezece persoane or fi fost împuşcate, dar nu pot spune o cifră exactă. Toate cazurile în care s-a tras, făceau obiectul unui raport către autorităţi, la Mauthausen şi la Linz. Oraşul cel mai apropiat făcea ancheta. Dacă se trăgea în cineva sau dacă cel în care s-a tras murea, santinela era imediat pusă într-un fel de arest, dar nimeni nu a fost vreodată condamnat pentru a fi tras fără justificare. Majoritatea celor împuşcaţi astfel erau delicvenţi sau vagabonzi, cea mai mare parte a deţinuţilor aparţinând acestei categorii.

Decesele care interveneau aveau mai ales cauze naturale. Dacă cineva murea, trebuiau avertizaţi cei apropiaţi lui, precum şi autoritatea care l-a trimis în lagărul de concentrare. A fost o iarnă foarte grea, în care numărul deceselor a crescut, dar, pe ansamblu, erau foarte puţini morţi. Prizonierii locuiau în barăci de lemn, cu trei rânduri de paturi supraetajate, de la 250 la 300 pe fiecare baracă. Pe când eram în acest lagăr, Obergruppenfürer-ul Eike, care superviza toate lagărele de concentrare, a venit în vizită de trei sau patru ori, dar nu mai îmi amintesc datele. Nu existau prizonieri de război în acest lagăr. Cei câţiva prizonieri politici, care ne-au venit, nu au mărit prea mult numărul deţinuţilor. Erau mai toţi de naţionalitate austriacă. Membri ai vechiului guvern austriac sau ai partidului lui Schuschnigg nu aveam nici la Dachau, nici la Mauthausen. Eu conduceam birourile şi mă ocupam de scrisorile comandantului, tot ce sosea şi pleca. Îi citeam scrisorile şi el îmi dădea ordine pe care apoi le transmiteam diverşilor sub-comandanţi.

În ceea ce priveşte pedepsirea prizonierilor, puterile comandantului nu erau bine precizate, dar cred că putea să dea până la 21 de zile de arest. De altfel, el era singurul ce dispunea de puteri disciplinare. Nu ştiu care era numărul de prizonieri când am plecat, în 1940, dar lagărul era plin. Efectivele erau înregistrate zilnic, dar nu mai îmi amintesc acum numărul lor. Unii prizonieri erau trimişi în alte lagăre. Aceste transferuri se efectuau nu după tipul prizonierului, ci după genul de muncă ce trebuia prestată şi după profesiile disponibile. Pe când eram acolo, câteva persoane au fost eliberate. Nu îmi amintesc dacă era vorba de prizonieri politici sau de alte categorii, dar îmi amintesc că pentru aniversarea lui Hitler din 20 aprilie 1940, am văzut vreo cincizeci de prizonieri în curte, care urmau să fie eliberaţi.

Auschwitz. Am sosit la Auschwitz în mai 1940. Trăiam afară din lagăr, într-un sat, cu familia. Aveam birou în lagăr, unde lucram în timpul zilei. Comandantul lagărului era Obersturmführer-ul Höss, iar eu eram locţiitorul lui. Nu ştiu cam câţi membri număra personalul lagărului când am sosit. Cea mai mare parte dintre prizonierii de la Auschwitz erau deţinuţi politici, de naţionalitate poloneză. Nu erau prea mulţi când am sosit în lagăr, pentru că acesta abia fusese construit. Tot ce era când am plecat, patru luni după sosire, erau clădiri din piatră, construite de polonezi. Bărbaţi, femei şi vite trăiau în barăci de lemn. Clădirile din piatră erau goale. Vechii locatari ai clădirilor din lemn se mutaseră. Când am început, personalul se limita la mine însumi şi un secretar. Nu aveam decât o companie S.S. pentru pază. Nu îmi amintesc numele companiei, dar o numeam „compania de pază a lagărului de concentrare Auschwitz“. Această companie nu avea număr de cod poştal la armată. Ofiţerul în gradul cel mai înalt era comandantul lagărului, după el venind comandantul companiei de pază, Obersturmführer-ul Plorin. În afară de comandantul companiei, nu mai era nici un ofiţer. Plutoanele erau comandate de plutonieri. Asta se mai schimba, funcţie de împrejurări. În afara comandantului de lagăr, de mine însumi, de secretar şi de compania S.S., nu mai era nimeni. Al doilea secretar a sosit mai târziu. Mai erau vreo 40 sau 50 de S.S., care nu aparţineau companiei de pază, îndeplinind funcţii administrative în legătură cu bucătăriile, barăcile etc.

Nu ştiu care era numărul prizonierilor din acest lagăr. Puteau fi cam între 3.000 şi 4.000, dar nu garantez. Untersturmführer-ul Meyer conducea administraţia. Nu reuşesc să-mi amintesc prenumele lui, căci totdeauna m-am ţinut departe de ceilalţi. Motivul este că aveam familia cu mine. Era un medic, cred că se numea Potau. Venea din Silezia de Nord. Apoi a murit, nu îmi aduc aminte prea bine. Mai era un Untersturmführer, îl chema Meier (sau Mayer) şi se ocupa de prizonieri. Cred că prenumele lui era Franz. Comandantul dădea ordine ofiţerului S.S., comandantul gărzii. Ordinele veneau de la instanţa superioară S.S., care era Wirtscaftsverwaltungshauptamt S.S. (Birou principal de administraţie economică), Amtsgruppe D, Berlin, Oranienburg.

Gestapoul din Katovice ne prevenea de sosirea prizonierilor. În anumite cazuri, prizonierii erau aduşi de poliţişti obişnuiţi, care le aduceau şi dosarele. În cea mai mare parte a timpului, prizonierii soseau prin convoaie cu trenul, la gara Auschwitz, unde mergeam cu maşinile, să-i luăm în primire. Toţi prizonierii erau bărbaţi. Gestapoul nu interoga pe nimeni în lagăr. Toate interogatoriile aveau loc înainte de sosirea în lagăr. Reprezentantul poliţiei din administraţia lagărului se ocupa de delicvenţii contra cărora deja erau deschise unele proceduri. Nu îmi aduc aminte de numele lui. Nu a rămas decât foarte puţin timp, fiind înlocuit de un altul. Când prizonierii soseau, unii erau foarte sănătoşi, alţii nu. Niciunul nu dădea, însă semne, de inaniţie sau tratament inuman. Cred că pe vremea când eram acolo nu exista un arest sau o „zarcă“, pentru pedepsirea disciplinară a prizonierilor. După cum am spus, însă, lagărul nu era decât la începuturile sale. Regulile care se aplicau prizonierilor politici germani s-au aplicat tuturor prizonierilor germani, polonezi sau ruşi. Nu se făcea nici o diferenţă. Una din clădirile din piatră a fost transformată în spital. Era o clădire de piatră, la fel ca celelalte. Alături de medicul pe care l-am menţionat mai era unul dintre deţinuţi, printre care erau mulţi medici şi studenţi în medicină. Atribuţiile mele nu îmi permiteau să dau ordine echipei medicale, medicii depinzând direct de comandant.

Rata mortalităţii era de aproximativ 1 la sută vara, poate 1,5 la sută, o medie săptămânală. Erau morţi naturale, datorate sănătăţii proaste încă de la sosire. Medicul lagărului întocmea rapoarte, pe care, în calitatea mea de locţiitor, le vedeam şi eu. În medie, primeam cam treizeci de astfel de rapoarte pe săptămână. Prizonierii morţi erau incineraţi. Unii prizonieri lucrau la crematorii, sub ordinele gardienilor. Cenuşa morţilor era expediată familiilor, dacă acestea o solicitau. Cât timp am fost acolo au avut loc foarte puţine eliberări, care pentru prizonierii politici trebuiau autorizate de către Gestapoul din Berlin. Pentru prizonierii de drept comun, autorizaţia eliberării era eliberată de către poliţie. Filiala Gestapo care se ocupa de lagăr era Cartierul general departamental de la Katowice. Nu ştiu să mai fi fost un cartier general intermediar între cel din Katowice şi cel din Berlin. Funcţionarii Gestapo erau fie îmbrăcaţi civil, fie în uniformă banală, fără nimic distinctiv. Unii purtau o insignă S.D. [Serviciu de siguranţă], deşi S.D.-ul şi Gestapoul erau două lucruri diferite. Ordinele mele veneau de la S.S., ca şi pentru comandantul lagărului. Poliţia Gestapo se ocupa de prizonierii politici din interiorul lagărului. Orice pedeapsă corporală trebuia autorizată de către Berlin. Autorităţile lagărului nu puteau ordona nici o pedeapsă corporală. La început, pedepsele corporale erau administrate de către Gardieni. Mai târziu, însă, acest lucru a fost interzis de către Berlin, prizonierii trebuind să-şi administreze ei înşişi pedepsele de acest fel. Nu ştiu de ce acest ordin a venit de la Berlin-Oranienburg, semnat de Gruppenführerul Glüks.

Dachau. Între 15 şi 20 noiembrie 1940, m-am întors la Dachau. Până atunci fusesem folosit la munca de birou, întâi ca secretar, apoi ca locţiitor sau adjunct, iar acum urma să mă familiarizez cu munca în raport direct cu prizonierii. Trebuia să mă formez spre a deveni Lagerführer [şef de lagăr]. Transferul meu fusese autorizat de organizaţia centrală S.S. de la Berlin. Când am sosit la Dachau, lagărul era în perfectă ordine şi consta în 30 sau 32 de clădiri din lemn pentru găzduirea prizonierilor, a spitalului etc. Fiecare baracă adăpostea între 300 şi 350 de oameni. Numărul total al prizonierilor era între 13.000 şi 14.000 oameni. Pentru paza acestora existau trei companii S.S., fiecare având între 120 şi 150 de oameni. Ofiţerii companiilor de gardă nu erau profesionişti S.S., ci oameni de diverse meserii şi profesii, încorporaţi în armată şi detaşaţi la S.S., care îi folosea în lagărele de concentrare. Nu ei ceruseră acele posturi. Ei îşi primeau ordinele de la comandantul lor, care le primea pe ale sale de la Berlin-Oranienburg. Comandantul Lagărului era Obersturmführer-ul SS Piorkozski. Rangul imediat inferior era acela de Lagerführer, deţinut de Hauptsturmführer-ul Eill. Nu îmi mai amintesc prenumele acestuia. Mai era un ofiţer care conducea administraţia, Hauptsturmführer-ul Wagner. Apoi erau trei comandanţi de companie, ale căror nume nu mi le amintesc. Toţi prizonierii erau bărbaţi, delicvenţi şi prizonieri politici, ca mai înainte, la care se adăugaseră un nou tip, polonezii şi ruşi făcuţi prizonieri de război, care fuseseră afectaţi la anumite munci, de exemplu în ferme agricole. Printre aceştia, mulţi erau autori ai unor delicte minore precum tentativă de evadare sau refuz de a munci, pentru care ajunseseră în lagăr de concentrare. Prizonierii de război fuseseră aduşi în lagărul de concentrare întrucât comiseseră aceste delicte sau altele în lagărele de prizonieri. Pe vremea aceea nu erau decât prizonieri care veneau de pe Frontul de Est, adică polonezi şi ruşi. Mi se spune că războiul cu Rusia nu a izbucnit decât în iunie 1941, în vreme ce eu am plecat în aprilie 1941. Dacă este aşa, înseamnă că am amestecat cu Auschwitz. Am fost acolo doar ca un fel de stagiar, nu avem nici o obligaţie în legătură cu organizarea lagărului. Nu îmi amintesc de tentative de evadare. Nu îmi amintesc nici de rata mortalităţii, pentru că nu aveam nimic de-a face cu asta. Ştiu însă că era un foarte bun lagăr. Exista o fabrică de mobilă, unde prizonierii lucrau ca dulgheri şi tâmplari, în vreme ce alţii erau croitori sau cizmari. Prizonierii nu erau autorizaţi să iasă din lagăr decât în cazuri excepţionale, de exemplu pentru munca în grădini. Câtă vreme am fost acolo, în fiecare săptămână soseau între patruzeci şi cincizeci de prizonieri noi. Erau puţine transferuri, iar eliberări şi mai puţine. Noii prizonieri veneau de la Gestapoul din München. Dacă aceştia erau de drept comun, atunci veneau de la poliţie, tot din München. Sub conducerea administraţiei, diverse grupuri vizitau lagărul de două sau de trei ori pe săptămână. Aceste grupuri erau formate mai ales din străini eminenţi, oameni de stat şi politicieni din ţările aliate Germaniei. Nici un înalt demnitar german nu a vizitat lagărul.

Natzweiler, din aprilie 1941 până la 10 sau 15 mai 1944. Am fost numit Lagerführer la Natzweiler şi promovat comandant de lagăr în octombrie 1942. Am fost avansat la gradul de Hauptsturmführer, înainte de a fi numit comandant de lagăr. La sosirea mea în lagăr, comandantul acestuia era Sturnbannführer-ul Hüttig. Administraţia era condusă de Obersturmführerul Faschingbauer, iar medic era Obersturmführer-ul Eiserle. Comandantul companiei de gardă era Obersturmführer-ul Peter. Personalul administrativ se compunea din 20 de persoane la început şi 70 sau 75 la sfârşit. Este vorba de un lagăr foarte mic. Când am ajuns, încă nu erau prizonieri, întrucât lagărul abia fusese construit. Când am plecat, în mai 1944, erau între 2.500 şi 3.000 de prizonieri, repartizaţi în cele trei categorii obişnuite: politici, antisociali, drept comun, iar, mai târziu, prizonierii de război polonezi sau ruşi, care comiseseră delicte minore încercând să evadeze sau refuzând să muncească. De asemenea, erau câteva sute de prizonieri din Luxemburg. Nu pot spune cu certitudine dacă erau sau nu şi prizonieri francezi. Prizonierii soseau cu documente de identitate, unde era trecută şi naţionalitatea lor. Nu îmi amintesc detaliile întrucât nu mă ocupam de hârtii eu însumi. Acei oameni nu veneau direct în lagărul meu, ci proveneau din alte lagăre de concentrare. Nu pot deci spune de ce erau ei acolo, dar pe câte ştiu nu puteau să aparţină decât celor trei tipuri de care am vorbit. În orice caz, nu am nici o amintire de faptul că unii prizonieri ar fi fost cedaţi pentru experienţele medicale ale unui medic din Strasbourg. Nu îmi amintesc de profesorul Pickard din Strasbourg. Este absolut imposibil ca astfel de experienţe, pe orice fel de prizonier, să fi putut fi practicate fără să o ştiu. Cele două funcţiuni ale mele, lagerführer şi comandant de lagăr, mă obligau să ştiu astfel de lucruri. Obergruppenführer-ul Glücks, din ministerul de la Berlin, a venit de două ori în inspecţie, la începuturile lagărului, prima dată în vara lui 1941 şi a doua oară în primăvara lui 1942.

Vizita Gruppenführer-ului Pohl a avut loc la sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai 1944. Singurul lucru care l-a interesat pe Glücks a fost numărul de prizonieri politici şi de anti-sociali. Străinii contau ca prizonieri politici. Glücks nu m-a întrebat de naţionalitatea prizonierilor. Nu am cunoştinţă de prizonieri britanici deţinuţi la Natzweiler. Niciodată nu am văzut un document al lagărului care să indice că unul dintre prizonieri ar fi fost de naţionalitate britanică. Situat pe vârful unui deal, lagărul era compus din 15 barăci de lemn, fiecare dintre acestea putând adăposti până la 250 de persoane. Biroul meu era tot acolo. Locuiam, însă, în sat, la picioarele dealului, împreună cu familia mea. Toţi ofiţerii erau căsătoriţi şi trăiau în sat, cu familiile lor. Îmi amintesc de o schimbare de personal: Obersturmführer-ul Peter, care comanda compania de gardă, a fost transferat şi înlocuit de un alt Obersturmführer, numit Meier. Nu cunosc nici unul dintre Rottenführer-ii care erau acolo. În lagăr exista un crematoriu, iar rata mortalităţii depindea de anotimp. Vara erau cam 7-8 decese pe săptămână, iar iarna între 15 şi 18. Toţi mureau de moartea lor naturală. Urmam aceeaşi procedură ca în toate celelalte lagăre descrise aici, pentru informarea familiilor şi a autorităţilor care îi trimiseseră în lagăr.

În toată echipa nu exista decât un singur ofiţer cu sănătatea, Obersturmführer-ul Eiserle şi patru sau cinci infirmieri (germani). Ofiţerul cu sănătatea era asistat de către medici şi studenţi în medicină dintre prizonieri. Multe persoane de peste 50 de ani mureau din cauze naturale, de exemplu boli de inimă. Faţă de alte lagăre, rata mortalităţii era foarte joasă. Mă duceam adesea în sala de operaţii şi medicul îmi dădea explicaţii despre diversele probleme de acolo, de exemplu furniturile medicale. Întrucât, însă, erau multe cuvinte în latină, nu prea înţelegeam despre ce era vorba. Medicul nu s-a plâns niciodată de lipsa furniturilor medicale. Două barăci fuseseră rezervate spitalului, una pentru spitalul propriu-zis şi alta pentru prizonierii cu probleme generale de sănătate sau pur şi simplu slăbiţi. Veritabilul spital cuprindea între 60 şi 75 de paturi. Chirurgul putea face mici intervenţii, dar nu operaţii în stil mare. Pentru operaţiile importante, oamenii erau trimişi la Strasbourg. Se semna un document când persoana pleca şi la întoarcere se semna din nou. Rata mortalităţii era înscrisă în registrele lagărului.

Cât am fost acolo, au avut loc cam 20 sau 25 de tentative de evadare, zece prizonieri dintre cei care încercau să evadeze fiind împuşcaţi. Cei opt sau nouă, care au fost prinşi, au primit între 14 şi 21 de zile de carceră, funcţie de vârsta şi de condiţia lor fizică. În patru sau cinci cazuri din douăzeci, aceştia au fost biciuiţi sau bătuţi. Vinovatul primea zece sau cincisprezece bice, cu aprobarea Lagerführer-ului şi sub supravegherea medicului lagărului. Când am fost Lagerführer, aprobam eu însumi. În general, când se aplicau pedepse corporale, numărul de lovituri de bici varia între cinci şi douăzeci şi cinci. Numărul acesta era fixat prin ordin de la Berlin şi nu putea trece peste douăzeci şi cinci. Medicul trebuia să fie prezent în momentul pedepsei. Nu îmi amintesc de cazuri în care prizonierul ar fi fost incapabil să îşi suporte pedeapsa şi ar fi leşinat. Dacă aşa ceva se întâmpla, datoria medicului era să intervină, căci de aceea era el acolo. Se foloseau bastoane din lemn ordinar, lungi de aproximativ un metru şi groase precum degetul cel mare. Ele erau dintr-un lemn solid, de prin păduricile din jurul lagărului. Pedeapsa era administrată de un alt deţinut, care era tras la sorţi, aceasta petrecându-se în felul următor: prizonierul îmbrăcat era lungit pe o masă, loviturile se aplicau pe partea posterioară, peste veşminte. Nu am avut niciodată dificultăţi cu prizonierii care trebuiau să administreze pedeapsa. Ei primeau un ordin, pe care îl executau. Dacă ar fi refuzat să execute ordinul, nu aş fi putut să-i pedepsesc pentru acest refuz. Ordinul de la Berlin spunea că atâtea lovituri trebuie administrate de către un alt prizonier, fără să spună ce trebuie făcut cu cel ce refuză să bată pe unul dintre camarazii săi. Nu exista o regulă fixă cu privire la faptele pentru care se aplicau pedepse corporale. Comandantul era acela care propunea şi cerea aprobarea Berlinului pentru aplicarea unei astfel de pedepse.

Cererea către Berlin trebuia să specifice genul de delict comis şi ce alte pedepse a primit cel în cauză pentru eventuale delicte anterioare. Scrisoarea aceasta trebuia semnată de comandant. Genul de delicte pentru care ceream aprobarea de aplicare a unei pedepse corporale era că „prizonierul a furat de trei sau patru ori mâncarea altor prizonieri“, murdărie, nesupunere, agresiune contra unui gardian. Primul lucru care se petrecea când un evadat era prins şi readus în lagăr era o anchetă a poliţiei judiciare, pentru a se afla dacă evadatul a comis crime sau delicte înainte de a fi prins. Apoi, evadatul era adus în faţa comandantului, care, fără proces, ordona pedeapsa. Fiecare caz de evadare se semnala la Berlin. Prinderea evadatului era semnalată şi ea. Comandantul putea aplica celui evadat o pedeapsă de până la 21 de zile de carceră, fără să ceară aprobarea Berlinului. Pedepsele corporale nu se puteau însă aplica fără aprobarea Berlinului. Fiecare membru al gărzii îşi avea puşca sa, iar turnurile de pază erau prevăzute cu mitraliere. Soldaţii de pază nu aveau decât armele lor regulamentare, biciul, bâtele, bastoanele fiind interzise.

Prizonierii sosiţi în grup erau instalaţi în aceeaşi baracă. La nevoie, erau împărţiţi în categoriile cunoscute: politici, anti-sociali şi drept comun, niciodată, însă, după naţionalitate. Nu exista un regulament precis în acest sens. Era vorba mai curând de un obicei. Cele trei categorii nu erau grupate numai în ceea ce priveşte locuinţa. Oamenii munceau împreună, mâncau împreună, vorbeau între ei. La început, prizonierii lucrau numai în interiorul lagărului. Apoi a fost deschisă o carieră alături de acesta. De asemenea, exista un atelier pentru demontarea motoarelor de avion şi recuperarea pieselor care puteau încă servi. Cincisprezece sau douăzeci de prizonieri au fost eliberaţi pe când eram acolo. Ordinul de eliberare venea de la Berlin. Nu cunosc motivele. Toţi cei eliberaţi erau prizonieri politici, de naţionalitate germană. Lagărul era înconjurat de sârmă ghimpată de trei metri înălţime. În fiecare colţ al lagărului erau turnuri de pază prevăzute cu mitraliere. Exista un rând de sârmă ghimpată după care patrulau santinelele, apoi un alt rând de sârmă ghimpată. La început, firele nu erau electrificate, pentru că nu aveam curent. Apoi însă, când am avut curent, începând cu 1943, sârma ghimpată a fost pusă sub tensiune. Pe atunci eram comandant. Două luni înainte să părăsesc lagărul, ne-au sosit opt sau nouă câini pentru a-i ajuta pe gardieni. Îi utilizam mai ales la carieră, pentru a-i împiedica pe prizonieri să evadeze. Gardienii supravegheau şi câinii şi oamenii. Îmi amintesc de două cazuri de prizonieri ce au încercat să evadeze de la carieră. Nu îmi amintesc să se fi tras după ei. În timpul sejurului meu de trei ani, nu am avut decât două cazuri de evadare de la carieră, când s-a tras asupra celor ce voiau să fugă. După cum am spus, celelalte opt cazuri de prizonieri ce au încercat să evadeze, s-au produs chiar în lagăr, nu la carieră.

Singurul caz de spânzurare a avut loc în vara lui 1943, din ordinul Berlinului. Doi agenţi Gestapo au adus un prizonier în lagăr şi mi-au arătat un ordin semnat de cineva la Berlin, zicând că acest om trebuia adus la mine în lagăr şi spânzurat. Nu îmi amintesc cine semnase ordinul. Am desemnat atunci doi prizonieri pentru a face execuţia. S-a construit un eşafod în lagăr şi execuţia a avut loc în prezenţa mea. Persoanele prezente erau: medicul lagărului (Obersturmführer-ul Eiserle), care a certificat că moartea s-a produs prin spânzurare, cei doi agenţi Gestapo care au adus prizonierul, cei doi prizonieri care au executat sentinţa şi eu însumi. Nu îmi amintesc numele prizonierului. Cred că era de naţionalitate rusă. Nu pot să-mi amintesc numele lui pentru că niciodată nu a figurat în registrele mele. A fost adus exact pentru a fi spânzurat. Este absolut imposibil ca alte execuţii să fi avut loc pe timpul cât am fost comandant. Ceilalţi prizonieri nu au fost aliniaţi pentru a asista la execuţie. Nu a avut loc nici o altă execuţie prin împuşcare sau altfel, din ordinul Berlinului. Nu am auzit niciodată vorbind de celule speciale, strâmte, unde oamenii ar fi fost spânzuraţi de mâini. Nu exista o clădire specială pentru prizonierii pedepsiţi cu un număr de zile de arest, nu exista carceră. Este absolut imposibil ca cineva să fi fost executat prin spânzurare de braţe, fără ca eu să o ştiu.

Singura închisoare utilizată contra celor ce încălcaseră codul disciplinar al lagărului era o baracă la fel ca celelalte, separată printr-un gard de sârmă ghimpată. Toţi prizonierii lagărului erau bărbaţi. Nu am auzit niciodată vorbind de un prizonier numit Fritz Knoll. Nu a fost şef de echipă, dar ar fi putut fi prizonier. Nu îmi amintesc de numele lui. Dacă cineva murea în timpul lucrului, s-ar fi făcut un raport şi l-aş fi văzut. Nu îmi amintesc de un astfel de incident. Cazul unui prizonier mort la muncă sau din altă cauză făcea obiectul unui raport către birou, apoi trimis de birou celui însărcinat cu ancheta penală, care îl retrimitea comandantului. Comandamentul şi controlul pe care le exercitam asupra a tot ce se petrecea în lagărul Natzweiler erau atât de complete, iar administraţia primea ordine atât de precise încât execuţia unui prizonier fără să o ştiu, pe timpul cât am fost comandant, era o totală imposibilitate. Numai S.S.-ul avea dreptul să inspecteze lagărul. Nimeni altcineva nu se putea apropia, inclusiv ofiţerii armatei, care nu aveau voie să intre în nici un lagăr de concentrare. Într-un lagăr de concentrare, nu se putea pătrunde fără autorizaţia comandamentului general S.S. de la Berlin. Personalul serviciului de securitate (S.D.) nu putea nici el intra într-un lagăr fără permisiunea Berlinului. Afară de Gruppenführer-ul Glücks şi de Obergruppenführer-ul Pohl, din partea ministerului de la Berlin, nimeni nu a vizitat lagărul pe timpul celor doi ani cât am fost comandant. În afara acestor vizite, nu am avut pe nimeni căruia să dau socoteală, afară de superiorii din Berlin, pe hârtie. Nu îmi amintesc de nimic special privind vizita Obergruppenführer-ului Pohl, la începutul lui mai 1944. A venit să inspecteze lagărul şi a controlat totul cu mare atenţie. În vremea când am fost Lagerführer, am primit Kriegsverdienstkreuz (clasa a II-a). Nu a existat nici un motiv special pentru această decoraţie. Mi s-a decernat, la propunerea comandantului, pentru că am fost vreme de doi ani Lagerführer în acest lagăr. De asemenea, am primit Kriegsverdienstkreuz (clasa I-a), în ianuarie 1945. Tot timpul petrecut la Natzweiler am fost responsabilul lagărului. Când am plecat, am transferat aceste competenţe succesorului meu, Sturmbannführer-ul Hartjenstein. Transferul s-a petrecut în biroul meu şi i-am dat în primire întregul lagăr. Registrele nu au fost transmise formal succesorului meu, ele nu au fost menţionate.

Auschwitz, 10 [sau] 15 mai 1944 până la 29 noiembrie 1944. Auschwitz a fost un lagăr enorm, de care au aparţinut multe lagăre mici din regiune. Întrucât răspunderea întregului lagăr era prea mare pentru un singur om, aceasta era împărţită, iar eu am fost pus în fruntea unei părţi din lagăr. Eram comandantul acestei părţi, dar, în acelaşi timp, subordonat comandantului suprem al lagărului, superiorul meu ierarhic, astfel că funcţia mea era mai curând aceea a unui lagerführer, deşi titlul meu era acela de comandant. În partea care mi-a fost încredinţată se găsea spitalul şi un lagăr agricol care avea o suprafaţă enormă de mai multe mii de hectare. Numărul de prizonieri de care mă ocupam direct a oscilat între 15.000-16.000 şi 35.000-40.000, bărbaţi şi femei. Erau cam între 350 şi 500 de morţi pe săptămână. Rata mortalităţii era mai mare la bărbaţi, întrucât grosul celor care soseau din lagărele de muncă era format mai ales din bolnavi. Când vorbesc de rata mortalităţii la Auschwitz, vreau să spun că toţi aceşti oameni mureau de moarte naturală, adică de boală sau de bătrâneţe. Rata mortalităţii era un pic superioară normalei pentru că în lagărul meu soseau oameni din alte lagăre, care erau deja bolnavi. După mine, singura cauză a unei rate mai ridicate a mortalităţii, din toate lagărele, nu numai de la Auschwitz, faţă de închisorile civile, este că prizonierii din lagăre trebuiau să muncească, în vreme ce în închisorile civile nu se munceşte.

La Auschwitz, prizonierii plecau la muncă la 5 dimineaţa şi se întorceau seara la ora 8, sau chiar mai târziu. Se lucra şapte zile pe săptămână, duminica numai până la orele 13, 14 sau 15. Era o muncă agricolă. Totul se făcea de către prizonieri. Lagărul în întregul lui avea cam 90.000 sau 100.000, cifre care reprezintă o estimare. Superiorul meu, comandantul întregului Auschwitz era Obersturmbannführer-ul Höss. În lagăr erau bărbaţi, femei şi copii. Majoritatea prizonierilor care depindeau direct de mine erau din Est, adică polonezi şi ruşi. Nu am motive să cred că ar fi fost prizonieri de război între ei, deşi ar fi putut să fie fără ca eu să o ştiu. Pe cât îmi aduc aminte, nu erau prizonieri britanici. Cred că aceştia erau în lagărul Sachsenhausen şi într-un alt lagăr, lângă Hamburg, care se numea Neuengamme. Este posibil să fi avut francezi în lagărul meu, dar nu o pot spune cu certitudine. Printre prizonieri erau mai multe femei decât bărbaţi.

Pentru paza lagărului aveam trei companii S.S. Unii gardieni erau din Waffen S.S. Organizaţia S.S. folosea femei ca gardiene. Existau cam 420 de gardieni S.S. bărbaţi şi 40 până la 50 gardiene S.S. femei. Cei care lucrau în afara lagărului, pe câmp, bărbaţi sau femei, erau invariabil supravegheaţi de către bărbaţi. Gardienele nu lucrau decât în interiorul lagărului. Întregul lagăr dispunea de 10 până la 14 medici, dintre care doi erau detaşaţi în sectorul meu de lagăr. Exista un spital în fiecare parte a lagărului, cel mai mare fiind chiar în sectorul meu. Nu pot spune exact câte paturi erau în acest spital. Asta depindea de cum apropiam paturile între ele. Prizonierii locuiau în barăci din lemn şi dormeau în paturi suprapuse pe trei nivele. Bărbaţii erau separaţi de femei, iar copiii erau cu mamele lor. Cuplurile erau separate. În total, erau cam 150 de barăci, lagăr de bărbaţi şi lagăr de femei inclusiv. Pentru bărbaţi erau cam 80 sau 90 de barăci, iar pentru femei cam 60. Între 25 şi 30 de barăci erau folosite ca spitale. Lagărul era încă la începuturile sale, fiind prevăzută mărirea lui considerabilă. Toţi prizonierii care mureau erau incineraţi. Nu exista serviciu religios pentru cei morţi. Erau incineraţi şi atât. Cremaţiunea se făcea de către prizonieri. Tot ceea ce aveam de făcut de făcut, în caz de deces, era să previn pe Obersturmbannführer-ul Höss, care, apoi, se ocupa el. Eu nu aveam administraţie la Auschwitz. Prizonierii nu erau recunoscuţi decât prin numărul lor matricol. Nu trebuia să mă ocup nici de pedepse. Höss se ocupa şi de asta. Când am ajuns la Auschwitz, nu existau pedepse corporale pentru femei. Am auzit, însă, şi se vorbea peste tot în lagăr, că mai înainte ar fi fost pedepse corporale pentru femei, care acum erau abolite. Singurul fel în care am aflat că aceste pedepse nu erau autorizate pentru femei a fost această conversaţie. Nu-mi amintesc cu cine am avut-o. Dacă se întâmpla ca o femeie să comită un delict pentru care un om ar fi fost bătut, trebuia să spun gardienelor că femeilor nu li se poate administra nici un fel de pedeapsă corporală. Singura autoritate pe care m-aş fi sprijinit ar fi fost această discuţie avută la puţin timp după sosirea mea. Chiar dacă pedeapsa corporală pentru femei ar fi fost permisă, tot nu aş fi practicat-o niciodată, întrucât acest lucru mi se pare de neconceput. Pedeapsa pentru femeile care comiteau delicte pentru care bărbaţii ar fi fost bătuţi era transferul în alt comandou de muncă, unde trebuia lucrat mai mult, după un orar prelungit. Când Berlinul cerea mână de lucru, prizonierii trebuiau să defileze prin faţa medicului. Am asistat adesea la aceste defilări, dar nu totdeauna. Prizonierii treceau prin faţa medicului fără să se dezbrace. Aşa se decidea dacă bărbatul sau femeia sunt capabili de muncă. Dacă un bărbat trebuia examinat pentru a şti dacă poate suporta o pedeapsă corporală, atunci se făcea un examen medical adevărat.

Motivul pentru care nu se putea proceda la un veritabil examen medical pentru determinarea capacităţii de muncă a prizonierilor era că cererea de braţe de muncă era urgentă şi privea mii de persoane, a căror examinare medicală ar fi cerut mai multe săptămâni. Această metodă pentru selecţionarea celor buni de muncă era cât se poate de normală şi se practica în toate lagărele de concentrare. Au fost cinci sau şase cazuri de oameni care au încercat să evadeze, cât timp am rămas la Auschwitz. Anumiţi prizonieri au reuşit să evadeze. În sectorul meu, nici un prizonier nu a fost ucis în timpul unei tentative de evadare. De asemenea, nici un prizonier nu a fost biciuit. Nu a existat nici un fel de execuţie în sectorul meu, nici împuşcare, nici spânzurare, nimic. Făceam inspecţii frecvente. Când un prizonier murea, numai medicul se putea pronunţa cu privire la cauza decesului. Medicii, însă, se schimbau necontenit. Unul din aceşti medici era Hauptsturmführer-ul Mengele.

Circulând în lagăr în calitate de comandant, am inspectat corpurile celor morţi de moarte naturală. Cei care mureau peste zi erau depuşi într-o clădire specială, numită morgă, de unde, seara, erau duşi la crematoriu cu camionul. Cadavrele erau încărcate şi descărcate din camion de către prizonieri, care, de altfel, îi şi dezbrăcau, înainte de a fi arşi. Veşmintele erau curăţate şi redistribuite acolo unde nimeni nu murise de boli infecţioase. În cursul inspecţiilor mele, nu am văzut niciodată pe cineva mort din cauza violenţei fizice. Când un prizonier murea, medicul trebuia să certifice ora şi cauza decesului, să indice detaliile bolii. Medicul semna un certificat, pe care îl trimitea biroului central din lagăr. Certificatele acestea nu treceau prin mâna mea. Cei doi medici lucrau în fiecare zi, de la opt dimineaţa la opt sau nouă seara. Ei făceau toate eforturile posibile pentru a menţine prizonierii în viaţă. Se utilizau medicamente, dar şi fortifiante sau întăritoare. Doi medici diferiţi luau în primire sectorul meu în fiecare zi.

Îmi amintesc foarte bine de unul dintre ei, pentru că a rămas cel mai mult în sectorul meu, unde era de pe vremea lui Hartjenstein, comandantul care m-a precedat. Nu ştiu cât timp a rămas acolo. Numele lui era Hauprsturmführer Mengele, după cum am mai spus. Sârma ghimpată din jur era electrificată şi nu utilizam câinii decât în afara lagărului, pentru paza prizonierilor repartizaţi la munci agricole. Nu am văzut niciodată vreun raport despre prizonieri care ar fi fost îngrijiţi medical din cauza muşcăturilor de câine. Nici un interogatoriu nu se făcea în lagăr şi nu am interogat niciodată pe cineva cât am fost comandant. Mi s-a întâmplat să trimit oameni pentru a fi interogaţi de cel însărcinat cu ancheta penală. În acest caz, prizonierii mergeau la biroul central al lagărului, apoi erau readuşi, după interogatoriu. Nu ştiu cine îi interoga. Sunt la curent cu alegaţiile vechilor prizonieri de la Auschwitz cu privire la existenţa unei camere de gazare, execuţii în masă, şedinţe de biciuire, cruzimi ale gardienilor, afirmaţii că aş fi fost prezent în timpul unor astfel de evenimente, că aş fi avut cunoştinţă de ele. Nu pot să spun decât că toate acestea sunt false în întregime.

Belsen, 1 decembrie 1944 până la 15 aprilie 1945. La 29 noiembrie 1944 am fost la Oranienburg, Berlin, pentru a-mi face raportul în faţa Gruppenführer-ului Glücks. Acesta era şeful Amstgruppe D, ofiţer responsabil cu organizarea tuturor lagărelor din Reich. El era subordonat Obergruppenführer-ului Pohl, şeful Wirtscaftsverwaltungshauptamt S.S. (Biroul central al administraţiei economice S.S.). Gradul acestuia era echivalent cu cel de general de armată. Gruppenführerul Glücks mi-a spus: „Kramer, veţi merge comandant la Belsen. Acolo sunt o grămadă de prizonieri jidani, pe care vom încerca să îi schimbăm“. Abia mai târziu, când eram deja la Belsen, am înţeles că aceşti prizonieri jidani se schimbau pe nemţii din străinătate. Primul schimb a avut loc între 5 şi 15 decembrie 1944 sub direcţia şi supravegherea personală a unui funcţionar venit special de la Berlin. Nu îmi amintesc numele lui.

Gradul lui era „Regierungs-Rat“. Primul convoi era cam de 1.300-1.400 de prizonieri. Glücks îmi spusese deja la Berlin: „Intenţia este de a transforma Belsenul în lagăr pentru prizonierii bolnavi. Acest lagăr va primi toţi prizonierii şi toţi deţinuţii bolnavi, din toate lagărele de concentrare din Germania de Nord şi Nord-Vest, plus cei care sunt bolnavi dintre prizonierii care lucrează în întreprinderile industriale sau în altele“. El vorbea de Arbeitseinsatzstellen, termen care desemnează prizonierii trimişi să lucreze la ţărani sau în uzine, mine de cărbuni sau cariere şi pentru care fuseseră instalate lagăre speciale în locurile respective. Întreprinderile erau obligate să îi cazeze şi să îi hrănească. Răspunderea administrativă aparţinea lagărului de concentrare respectiv. Glücks a spus  „Un număr considerabil de prizonieri lucrează în întreprinderi industriale, dar sunt bolnavi sau incapabili fizic pentru munca pe care o prestează. Toţi aceşti prizonieri vor fi regrupaţi la Belsen. Ei sunt o povară inutilă pentru întreprinderile în cauză şi trebuie să îi transferăm. Nu vă pot spune pentru moment câţi prizonieri vor merge la Belsen. Acest lucru va fi determinat văzând şi făcând. Regula generală este că orice prizonier absent de la muncă vreme de 10 la 14 zile, va fi transferat la Belsen. Dacă aceşti prizonieri se restabilesc la Belsen, vor merge în alte echipe de muncă sau se vor întoarce la vechile lor posturi, după cum va fi mai simplu. Vă sugerez să mergeţi la Belsen şi să aruncaţi o privire asupra lagărului, pentru a vedea cum vă veţi putea descurca. Dacă aveţi nevoie de ajutor, puteţi reveni la Berlin sau să ne scrieţi“.

Cu aceste cuvinte, conversaţia noastră oficială luă sfârşit. Apoi, Glücks m-a întrebat despre soţie şi copii, la rândul meu m-am interesat de sănătatea familiei lui. De asemenea, l-am întrebat dacă, odată luată comanda la Belsen, puteam să îmi aduc şi familia. Mi-a spus că asta trebuie să o văd singur, la faţa locului. În caz că aş fi găsit o locuinţă convenabilă, nu aveam decât să îi scriu, iar el m-ar fi autorizat să îmi aduc familia. La această conversaţie cu Gruppenführer-ul Glücks nu a asistat nimeni altul. Am arătat instrucţiunile pe care le-am primit şi nu am cerut altele. Nu credeam să am nevoie de altele şi eram pe deplin satisfăcut de ordinele primite. După discuţia cu Glücks am mai vorbit cu trei ofiţeri, pe care îi cunoşteam personal. Aceştia au fost Standartenfüuhrer-ul Maurer (responsabil cu distribuţia prizonierilor în lagăre şi la locurile de muncă), Hauptsturmführer-ul Sommer (care lucra în serviciul lui Maurer) şi Sturmbannführer-ul Burger (care superviza administraţia diferitelor lagăre de concentrare). Conversaţiile cu ei nu au fost de natură profesională. Erau prieteni de-ai mei şi am făcut cum se face, m-am dus în birourile lor să îi salut. Medicul şef era Standartenführer-ul dr. Lolling, ofiţerul responsabil cu sănătatea pe toate lagărele de concentrare. Nu îmi amintesc numele altor oameni. Îmi amintesc acestea patru, fie pentru că ei au vizitat lagărele, fie pentru că am văzut numele lor în scrisorile care veneau de la minister.

M-am dus, deci, la Belsen, unde am fost primit de către Obersturmführer-ul Schaaf, ofiţerul care conducea administraţia. A doua zi dimineaţă, m-am dus la birou şi l-am întâlnit pe Sturmbannführer-ul Haas, comandantul care ştia că vin de la Berlin pentru a prelua direcţia la Belsen. L-am întrebat câţi prizonieri erau în lagăr şi mi-a spus „În mare, cam 15. 000“. Mi-a spus că discuţia în birou nu serveşte prea mult şi mi-a sugerat să facem turul întregului lagăr, cu care ocazie mi-a arătat schimbările şi îmbunătăţirile pe care conta să le facă. Lagărul avea cam un kilometru şi jumătate lungime, şi 300-350 de metri lărgime. Erau cam 60 de barăci, inclusiv cele ale gardienilor şi ale magazinelor. Între 40 şi 45 de barăci erau rezervate prizonierilor, bărbaţi, femei şi copii. Familiile erau autorizate să trăiască împreună, altfel bărbaţii erau separaţi de femei. Şase clădiri în lagărul de bărbaţi, trei în lagărul de familişti şi două în lagărul de femei serveau ca spitale. Lagărul dispunea de un crematoriu. Nu ştiu de ce naţionalitate erau prizonierii, când am sosit, întrucât nu erau niciun fel de dosare sau alte hârtii în lagăr. Îmi era imposibil să ştiu cu ce fel de prizonieri am de-a face, întrucât aceştia fuseseră trimişi la Belsen ca bolnavi şi proveneau din toate lagărele de concentrare ale ţării. Mulţi dintre ei îşi pierduseră mărcile de identificare şi, întrucât, nu erau registre, era absolut imposibil să spui care cine era! Am început să ţin propriile mele registre de prizonieri, dar acestea au fost distruse, conform ordinelor primite de la Berlin, către sfârşitul lui martie. Nu îmi amintesc cine a semnat aceste ordine.

Personalul consta într-o companie de gardă S.S. Comandantul companiei era Hauptscharführer-ul Meyer, de prin părţile Hanovrei. Era de talie mijlocie, cam un metru şi 70 cm, purta ochelari, nu mai avea aproape nici un fir de păr la cei cam 50 de ani ai lui. Mai era Hauptsturmführer-ul Vogler, ofiţerul responsabil cu administraţia, succesorul lui Schaaf, pe care l-am menţionat, care se ocupa cu administraţia în momentul sosirii mele. Ofiţerul secţiei penale era Untersturmführer-ul Frericks. Lagerführer-ul  Obersturmführer Stresse a fost transferat câteva zile după sosirea mea şi vreme de aproape două luni a trebuit să fac toată munca singur, având ca asistent pe subofiţerul Oberscharführer Reddhaser, pe post de Rapportführer. Ofiţerul cu sănătatea era Sturmbannführer-ul Schnabel. Un Hauptscharführer îndeplinea funcţia de dentist. Numele lui era Linsmeier. Nu erau alţi ofiţeri şi nu aveam nici un adjunct.

Erau vreo 60-70 de subofiţeri, dintre care 20 sau 25 în compania de gardă S.S., ceilalţi îndeplinind sarcini administrative. Unul dintre subofiţeri era secretarul ofiţerului însărcinat cu administraţia, Unterscharführer-ul Kuckertz. Un alt subofiţer, cel mai vechi în biroul meu, era Oberscharführerul Hilmer (administraţie). Alţi subofiţeri erau Unterscharführer-ul Lademacher (administraţie), Unterscharführer-ul Wille (tot administraţie) şi Unterscharführer-ul Müller, care se ocupa de magazinele alimentare. Când am luat direcţia la Belsen, eram în total şase ofiţeri, cu mine cu tot. Nu am avut subofiţeri cu vechime. Când am luat direcţia, existau trei femei în cadrul personalului. Pentru moment, nu îmi amintesc numele lor. Când am sosit, rata mortalităţii era de 40 până a 60 de morţi pe săptămână. Când am sosit în lagăr, Lagerführer-ul trebuia să îmi facă un raport şi să îmi spună: „Există atâţia prizonieri, atâţia au murit astăzi, deci au rămas atâţia“. La sosirea mea s-a ţinut un registru cu aceste cifre, apoi ne-am lipsit de el. Acest registru îl primisem de la predecesorul meu. Era ţinut de Lagerführer-ul interimar, în biroul său. Exista, de asemenea, un registru în care se notau efectivele. Lagerführer-ul interimar făcea un apel în fiecare dimineaţă, pentru a număra prizonierii. Cu ocazia acestui apel, fiecare Blocführer dădea numărul de persoane din unitatea sa şi numărul de morţi din ajun şi de peste noapte. Rapportführer-ul nota pe o foaie de hârtie efectivele din fiecare baracă şi făcea adunarea. Acest raport includea numărul de morţi de peste noapte. În fiecare zi, la apel, erau cam 40 de Blocführeri.

În ianuarie, am luat în primire un nou lagăr, vecin cu celălalt, care avea şi el cam 40 sau 50 de barăci noi. Luând în primire acest lagăr nou, nu am primit nici un fel de personal suplimentar. Abia mai târziu, după evacuarea lagărelor din Silezia, împreună cu prizonierii au sosit şi gardienii acestora, ceea ce a dus la creşterea personalului. Nu eram totdeauna prevenit de sosirea convoaielor de prizonieri. De regulă, prizonierii evacuaţi din Silezia soseau fără să ne prevină. Unele convoaie numărau 100 sau 200 de persoane, altele, însă, aveau 1.500, 2.000 sau 2.500 de persoane etc. Aveam rezerve de hrană în lagăr şi, atunci, când sosea un nou convoi de prizonieri, trebuia să iau din aceste rezerve, aşteptând un raport asupra noilor efective, pentru a primi hrană suplimentară, pentru un număr mai mare de deţinuţi. Nu existau livrări regulate de hrană.

Când existau trenuri disponibile, hrana sosea pe calea ferată. Sunt incapabil să spun câţi prizonieri aveam începând cu luna aceasta, pentru că primisem ordinul să trimit cât mai repede posibil prizonierii la muncă. Prizonierii care soseau compensau numărul celor care plecau la postul lor, cifrele schimbându-se în fiecare zi. Orice prizonier capabil să muncească era trimis într-o grupă de muncă („Arbeitseinsatz“), la o întreprindere industrială. Ceilalţi prizonieri nu lucrau decât în interiorul lagărului, ocupându-se cu întreţinerea acestuia. La 1 decembrie, cînd am luat direcţia, erau cam 15.000 de persoane în lagăr. Aproximativ 200 au murit în decembrie. La 1 ianuarie erau cam 17.000 de persoane în lagăr, 600 dintre acestea au murit în chiar cursul lunii ianuarie. La 1 februarie erau 22.000 de prizonieri în lagăr. Sunt incapabil să spun câţi prizonieri au fost după 15 februarie. Nu se mai ţineau registre pentru că era complet imposibil din cauza convoaielor caare soseau neîncetat din Silezia, unde se evacuau lagărele. Apoi, cum am mai spus, registrele pe care le-am ţinut au fost distruse în martie. Nu cunosc numărul de morţi din această etapă, dar condiţiile s-au degradat fără încetare între 15 februarie şi 15 aprilie, când au sosit Aliaţii. În această vreme, am inspectat zilnic lagărul şi cunosc perfect condiţiile şi numărul mare de oameni care mureau. În lunile februarie, martie şi aprilie, rata mortalităţii a urcat până a 400 şi chiar 500 de morţi pe zi. Această cifră este cauzată de faptul că oamenii sănătoşi erau trimişi la muncă, iar în lagăr rămâneau numai bolnavii şi muribunzii. Şeful de gară mă anunţa că un convoi a sosit, iar eu trebuia să îl iau în primire. Gardienii verificau convoaiele notând numerele matricole, nu numele prizonierilor. Cam de două ori pe săptămână luam hrană din depozitele locale şi semnalam aceasta la Berlin, dând cifrele înregistrate de gardieni şi verificând oamenii care intrau în lagăr.

Toţi prizonierii primeau trei mese pe zi. Nu pot spune care era raţia zilnică, întrucât aceasta depindea de depozitul de hrană şi era standardizată. Nu m-am dus niciodată să verific raţiile în depozit, dar am luat măsuri ca toţi prizonierii să primească un litru de supă de legume la masa principală, cafea şi pâine dimineaţa, dacă era, seara la fel, cafea şi pâine, dacă era, cu brânză sau cârnaţi. Dacă prizonierii ar fi muncit, acest regim ar fi fost insuficient pentru a-i menţine în viaţă. Întrucât, însă, nu munceau, cred că era suficient pentru a-i păstra în viaţă. Consideram că ar putea suporta acest regim vreme de aproximativ şase săptămâni şi speram ca la capătul acestora să primesc mai multă hrană. În acea vreme, raţiile de care vorbesc erau norma comună a tuturor lagărelor de concentrare. Punctul cel mai dificil în această deteriorare era pâinea, care a lipsit de mai multe ori vreme de două sau trei zile. Mi-a fost absolut imposibil să găsesc suficientă pâine pentru numărul de prizonieri din lagăr. La început, pâinea era furnizată de brutăriile din Belsen.  Apoi, erau atâţia prizonieri că brutăriile locale nu puteau furniza cantitatea necesară de pâine. Am trimis camioane la Hanovra şi în alte localităţi, pentru a aduce pâine, Nici aşa, însă, nu am reuşit să procur măcar jumătate din pâinea necesară, pentru a furniza prizonierilor o raţie normală. Cu excepţia pâinii, raţiile nu au fost niciodată diminuate. Se folosea făină în locul pâinii, făceam din ea mâncare. S-a dovedit că dacă am fi făcut pâine, din această făină, mortalitatea nu ar fi fost aşa de mare. Am fost la depozitul din Celle, apoi la autorităţile superioare din Hanovra. Le-am descris ce era pe cale să se producă a Belsen. Le-am spus clar că de se va produce o catastrofă îi voi considera vinovaţi şi voi anunţa acest lucru. Nu îmi mai amintesc pe cine am văzut în aceste două locuri. În această chestiune nu m-am adresat Berlinului, întrucât cei de acolo nu m-ar fi putut ajuta în nici un fel. Era o afacere care nu se putea regla decât cu oamenii din aprovizionare, de la Celle sau Hanovra. Vizitele mele la depozite s-au soldat, puţin mai târziu, cu livrări suplimentare de cartofi şi de napi.

Îmi amintesc foarte bine de un caz de canibalism. Mi s-a raportat că un prizonier a intrat în morgă şi mânca bucăţele dintr-un corp. Am pus santinele de noapte în apropierea corpurilor, care au arestat un prizonier care încerca să se apropie. Arestatul s-a spânzurat, însă, înainte de a-l putea interoga a doua zi dimineaţa. Nu pot spune dacă au mai fost şi alte cazuri de canibalism. Începând din acest moment am pus pază de noapte a morgă. Această pază, însă, era compusă tot din prizonieri. Mi-am zis că prizonierii vor păzi corpurile contra altor prizonieri. Au făcut-o cu adevărat? Nu ştiu nimic. Morga nu era totdeauna în aceeaşi baracă, pentru că populaţia de prizonieri varia enorm. Trebuia să deplasez morga tot timpul, deci clădirea în care se găsea nu putea fi mereu aceeaşi. După ce morga era schimbată, prizonierii curăţau locul şi îl foloseau pentru locuit chiar de a doua zi.

Doctorul lagărului fiind bolnav, către mijlocul lui februarie a fost înlocuit de către dr. Klein. Către 1 martie a sosit un alt ofiţer cu sănătatea, Hauptsturmführer-ul Horstmann. Două zile înainte de sosirea aliaţilor, Horstmann a plecat cu trupa şi a rămas numai doctorul Klein. În afară de aceştia doi (Klein şi Horstmann), nu era alt medic S.S. în lagăr. La sfârşitul lui ianuarie, dr. Lolling, din ministerul de la Berlin, a sosit în inspecţie. I-am semnalat că, dacă aşa cum mi se spusese la Berlin, Belsenul trebuia să devină un lagăr pentru bolnavi, mi-ar trebui mai mulţi medici. Mi-a spus că pe moment nu are medici disponibili şi că îmi va trimite de îndată ce va avea. Doctorul Lolling a inspectat lagărul şi s-a pus la curent cu condiţiile din momentul inspecţiei sale. A petrecut o zi întreagă circulând în lagăr cu dr. Schnabel. A inspectat tot. Dr Lolling a făcut o listă cu furniturile medicale necesare şi a promis că va supraveghea trimiterea acestora. Deşi eram comandant, nu cunoşteam nimic în materie de aprovizionare şi stocaj de echipament medical. Toate acestea le lăsasem pe seama ofiţerilor cu sănătatea. Totul trebuia cerut direct la Berlin (serviciul dr. Lolling). Cât timp am fost la Belsen, au avut loc 15 sau 20 de tentative de evadare. Câţiva prizonieri au fost ucişi în timpul acestor tentative. Nu ştiu exact câţi. Către sfârşitul lui decembrie, un ordin de la Berlin a interzis orice pedepse corporale. Din acel moment, nu s-a mai aplicat nici un fel de pedeapsă corporală. Între 20 şi 28 februarie, ofiţerul cu sănătatea mi-a adus la cunoştinţă că febra eruptivă (tifosul) a izbucnit în lagăr. Acest lucru a fost confirmat de către Institutul bacteriologic din Hanovra. Am închis deci lagărul şi am trimis un raport la Berlin. Răspunsul Berlinului a fost că trebuie să menţin lagărul deschis şi să primesc convoaiele care soseau din Est, indiferent de febră. Între 1 şi 10 martie am scris la Berlin un al doilea raport complet asupra condiţiilor care domneau în lagăr. Aceste două cazuri au fost singurele ocazii când mi-am permis critici şi chiar avertismente la adresa autorităţilor superioare. Aceste două scrisori au fost adresate la Verwaltungsgruppe B la Berlin. Nu m-am dus eu însumi întrucât asta mi-ar fi luat trei sau patru zile, în care timp nu era nimeni să mă înlocuiască.

Pe cât îmi aduc aminte, către 20 martie, Gruppenführer-ul Pohl a inspectat lagărul Belsen. A venit cu încă un ofiţer. L-am condus pe Pohl prin tot lagărul şi i-am arătat ceea ce se petrecea. Nu venise din cauza scrisorii trimise de mine, ci în inspecţie de rutină, „pentru a arunca o privire asupra lagărului“. Nu pot spune dacă am vorbit despre scrisoarea pe care o trimisesem biroului central de la Berlin. I-am arătat în ce condiţii eram şi a zis că trebuie făcut ceva. Prima măsură pe care mi-a sugerat-o a fost de a închide lagărul şi de a nu mai admite pe nimeni.

Pentru a face faţă situaţiei, i-am sugerat lui Pohl două măsuri: (a) nici un convoi nu mai trebuia admis şi (b) schimbul jidanilor din lagăr trebuie făcut imediat. Rezultatul a fost că el a dictat din biroul meu o scrisoare pentru Berlin, spunând că schimbul de prizonieri jidani trebuie să se facă imediat. În final, acest schimb s-a făcut în ultimele zile din martie. Nu ştiu cu cine au fost schimbaţi aceşti prizonieri, dar ei au plecat din Belsen către Theresienstadt. Aproximativ 6.000 sau 7.000 de persoane au fost trimise pentru a fi schimbate (trei trenuri). Cei 6.000 sau 7.000 constituiau numărul total de prizonieri jidani pentru schimb. Au fost transportaţi cu trei trenuri, fiecare de 45 sau 50 de vagoane.

Aveam ordin de a face trei expediţii, în trei zile diferite. Pentru fiecare tren am detaşat un număr de gardieni, nu mai ştiu câţi, sub conducerea unui subofiţer, probabil un Scharführer, dar nu îmi mai amintesc. Ajungând la destinaţie, nu ştiu cui trebuiau să-şi facă raportul lor, cei trei subofiţeri. Tot ce ştiu este că am trimis cele trei garnituri. Nu i-am mai văzut niciodată pe subofiţerii trimişi acolo (cu aceste trenuri). I-am precizat lui Pohl că aş vrea mai multe paturi şi pături. A fost de acord că în această chestiune ca şi în altele este nevoie de un ajutor imediat. Medicul şi ofiţerul responsabil cu administraţia au vorbit şi ei cu Pohl. Ofiţerul cu administraţia a subliniat greutăţile întâmpinate în procurarea hranei, iar medicul era relativ mulţumit întrucât primise un nou transport de produse medicale. Pohl a rămas pe postul său la Berlin vreme de aproape doi ani, Glücks a rămas, însă, mult mai mult, fiind acolo încă de pe timpul lui Eike. Acesta a fost trimis pe frontul de Vest, apoi pe cel de Est, unde a fost ucis. Nu am cunoscut naţionalitatea niciunui prizonier la Belsen, întrucât aceştia nu erau însoţiţi de nici un fel de acte, iar apelul se făcea după numerele matricole. Nu pot deci să spun dacă aveam britanici printre prizonieri, dar este posibil să fi avut. Nu am auzit niciodată de un prizonier numit Keith Meyer, supus britanic.

Personalul feminin a crescut în aceleaşi proporţii cu cel masculin, căci gardienele soseau cu convoaiele de femei din Est. Toate femeile din lagăr erau sub comanda mea, la fel toţi bărbaţii. Când au sosit Aliaţii, aveam cam 20 sau 22 de gardiene şi aproximativ 26.000 de prizoniere. Dacă nu cumva primeam vreo plângere din partea vreunei prizoniere, nu aveam nici un mijloc de a aprecia modul în care gardienele tratau prizonierele, dar aveam toată încrederea în ele. Singura critică pe care le-aş pute-o face este că erau prea familiare cu prizonierele. Aceeaşi încredere aveam şi în gardieni. Erau sută la sută corecţi, niciodată nu am primit o plângere din partea prizonierilor. În februarie sau martie, Oberaufsherin Volkenrath a sosit pentru a lua conducerea tuturor gardienelor. Am avut toată încrederea în ea.

Lagărul dispunea de un crematoriu şi câtă vreme am avut cocs, cadavrele au fost incinerate. Când nu am mai avut cocs, le-am înhumat în gropi comune. Nu am văzut reprezentanţi ai Crucii Roşii în nici unul din lagărele pe unde am fost. Nu pot să spun de ce. Dacă un reprezentant al Crucii Roşii s-ar fi prezentat, aş fi telefonat la Berlin, pentru a întreba dacă are permisiunea să intre în lagăr, căci nimeni nu putea pătrunde într-un lagăr fără voie din partea Berlinului. Nu pot spune care ar fi fost răspunsul.

În lagărele de concentrare pe unde am trecut, nu erau ordine fixe, de la Berlin, cu privire la (a) spaţiul individual rezervat prizonierilor, (b) sistemul sanitar, sau (c) condiţiile de muncă. Acestea erau lăsate complet la discreţia comandantului. Nu îmi amintesc de un ordin fix sau de instrucţiuni din Berlin, decât pentru vizitatorii din lagăr şi pentru pedepse. În orice alt domeniu, comandantul acţiona cum credea de cuviinţă. Când lagărul din Belsen a fost, în final, cucerit de către Aliaţi, eram ferm convins că făcusem tot ce se putea face, în împrejurările respective, pentru îmbunătăţirea condiţiilor din lagăr.

A doua declaraţie a lui Josef Kramer

  1. În mai 1944, am cedat comandamentul din Struthof-Natzweiler Sturmbannführer-ului Hartjenstein. La acea epocă, Buck comanda de aproape un an la Schirmek, dar nu exista relaţie oficială între Schirmek şi Struthof. În vremea mea, la statul meu major din Struthof aveam ataşat un ofiţer Wochner, trimis de Gestapoul din Stutgart. Conform decupajului pe districte, Struthof trebuia să ţină de Strasbourg. Fapt este că Gestapoul din Strasbourg depindea de cel din Stuttgart.
  2. Referitor la ordinele primite de a gaza anumite femei şi de a le trimite, apoi, la Universitatea din Strasbourg, în mărturia mea sub jurământ, prestată în faţa comandantului Jadin, din armata franceză, dau următoarele detalii: ordinele primite erau scrise şi semnate pentru Reichsführerul Himmler, prin delegaţie, de către Gruppenführer-ul Glücks. Pe cât îmi aduc aminte, ele spuneau că un transport special avea să sosească din Auschwitz, cei din convoi trebuiau ucişi, iar corpurile lor trimise profesorului Hirt, la Strasbourg. Ordinele spuneau că trebuie să iau legătura cu Hirt, pentru clarificarea procedeului uciderii. Am făcut asta, iar Hirt mi-a dat un flacon [conteiner] de cristale de gaz cu instrucţiuni privind modul de întrebuinţare. La Struthof, nu exista o cameră de gazare conformă, dar el mi-a arătat cum ne putem servi de o cameră obişnuită pentru asta. Nu ştiu nimic în plus despre relaţiile altor profesori cu Hirt, dar ştiu că în unul din departamente era un profesor Bickerbach.
  3. Prima dată când am văzut o adevărată cameră de gazare a fost la Auschwitz. Era ataşată la crematoriu. Clădirea completă cuprindea crematoriul, iar camera de gazare era situată în lagărul numărul II (Birkenau), unde comandam eu. Cu prilejul primei mele inspecţii, am vizitat clădirea trei zile după sosirea mea, dar în primele opt zile, cât am stat acolo, ea nu a funcţionat. După opt zile sosi primul convoi, din care s-au selecţionat victimele pentru camera de gazare. În acelaşi moment am primit un ordin scris de la Höss, care comanda peste întregul Auschwitz, zicând că, deşi, camera de gazare şi crematoriul sunt situate în partea mea de lagăr, nu aveam asupra lor nici un drept, nici măcar de a le privi. De fapt, ordinele cu privire la camera de gazare erau totdeauna date de Höss şi sunt convins că el însuşi primea ordine de la Berlin. Cred că dacă aş fi fost în poziţia lui Höss şi aş fi primit astfel de ordine, le-aş fi executat, pentru că, dacă aş fi protestat, atunci singurul rezultat ar fi fost că aş fi ajuns prizonier eu însumi. Sentimentele mele cu privire la ordinele privind camera de gazare constau într-o uşoară surpriză şi mă întrebam dacă un astfel de act era cu adevărat just.
  4. În legătură cu condiţiile de la Belsen, spun încă o dată că am făcut tot ceea ce am putut pentru a le remedia. Cât priveşte hrana, în martie şi aprilie 1945 prizonierii au primit toată raţia la care aveau dreptul. După mine, această raţie era perfect suficientă pentru un prizonier sănătos; de la jumătatea lui februarie, însă, bolnavii au început să sosească şi m-am gândit că le-ar trebui mai multă hrană. Am însărcinat pe subofiţerul cu aprovizionarea, Unterscharführer-ul Müller, să meargă la depozitele din Celle şi Hanovra, dar i s-a spus că nu i se poate da nimic în plus, pentru că primeam deja tot ceea ce ni se cuvenea. Practic, însă, am reuşit să obţin un pic de hrană din magazinele Wehrmacht, de la Belsen. Era, însă, inutil să le cer mai mult, întrucât nu ele erau centrul meu de aprovizionare regulată şi autorizată.
  5. În ceea ce priveşte cazarea, când a sosit ordinul să primesc 30.000 de persoane în plus, la începutul lui aprilie, într-un moment în care lagărul era deja arhiplin, am apelat la generalul-locotenent Beineburg, de la Kommandantur(a) lagărului Wehrmacht din Belsen, care mi-a permis să cazez 15.000 de persoane în cazărmile lagărului. El a trebuit să obţină prin telefon permisiunea de a face asta. Nu am cerut ajutorul generalului pentru a obţine mâncare sau a rezolva alte dificultăţi, pentru că ştiam că el nu era în măsură să mă ajute, neavând puterea necesară pentru asta. În plus, cred că nimeni în Germania nu ar fi putut ameliora raţiile prizonierilor din lagăr, întrucât nu cred că exista hrană disponibilă. Sunt foarte surprins să aud că stocuri suficiente de hrană ar fi existat în lagărul Wehrmacht. Totuşi, continui să cred că un apel la general pentru hrană ar fi fost inutil.
  6. Mi s-a spus că unii dintre membrii S.S. ai echipei mele s-au făcut vinovaţi de brutalităţi şi tratament inuman faţă de prizonieri. Îmi este foarte dificil să cred asta, întrucât aveam încredere absolută în ei. Din câte ştiu, niciodată nu au comis vreo greşeală în ceea ce priveşte prizonierii. Mă consider răspunzător pentru conduita lor şi nu cred că vreunul dintre ei ar fi trecut peste ordinele mele interzicând orice brutalitate şi tratament abuziv.
  7. Câteva zile înainte de sosirea britanicilor, trupele ungureşti au ocupat poziţiile de apărare din jurul perimetrului lagărului. Recunosc că în această vreme au fost mai multe focuri de armă decât de obicei, când Wehrmachtul asigura paza. Îmi amintesc de incidentul din 15 aprilie 1945, către sfârşitul după-amiezii, când am mers cu ofiţerii britanici în careul cartofilor şi mi s-a dat ordin să retrag din acest careu cadavrul unui prizonier. Cred că acest om a fost ucis pe nedrept şi nu mă îndoiesc că vina este fie a Wehrmachtului, fie a maghiarilor.
  8. Standul de tir vizibil în unghiul nord-vest al lagărului meu a fost utilizat regulat de către Wehrmacht, de două sau de trei ori pe săptămânăa.


  1. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 439-465. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)